Osteosarcomul, dupa cum ii spune si numele, este cancerul ce se dezvolta din celulele ce alcatuiesc osul. Cel mai frecvent apare intre 10 si 20 de ani, adica in perioada in care procesul de crestere este maxim si este mai des intalnit la barbati decat la femei.

80% dintre sarcoamele osoase se dezvolta in oasele picioarelor (deasupra si sub genunchi) si oasele bratelor (aproape de articulatia umarului); in rest se pot localiza la maxilare, vertebre, sinusuri etc.

Se pare ca toate cancerele vindecate in copilarie cresc riscul persoanelor respective de a face un sarcom osos. De exemplu s-a constatat ca la cei care au avut retinoblastom ereditar (un cancer localizat la ochi) se intalneste aproximativ de 500 de ori mai frecvent decat la restul populatiei. Loviturile mai mari sau mai mici, pe care majoritatea bonavilor le considera cauza bolii, reprezinta de fapt doar ocazia cu care acestia si-au descoperit boala.
Durerea este in general primul semnal de alarma. La inceput intermitenta (adica incontinua), devine repede permanent si din ce in ce mai puternica. Pe locul respectiv bolnavul da cu mana peste o "umflatura" dura si foarte dureroasa. in scurt timp aceasta se mareste, pielea de deasupra ei este intinsa, calda si cu vasele de sange vizibil accentuate. Muschii se contracta cautand o pozitie in care durerea sa fie mai suporila si, treptat, mana sau piciorul bolnav nu mai pot fi folosite. Daca tumora osoasa nu este descoperita intamplator (pentru ca inca nu doare) cu ocazia unui traumatism, cam acesta este momentul cand bolnavul ajunge la medic. Din pacate in acest stadiu, chiar daca nu sunt vizibile cu ochiul liber, exista deja metastaze la distanta. in majoritatea cazurilor este vorba de metastaze in plamani dar pot fi si in acelasi os, in alte oase sau in ganglioni.
Simpla radiografie a zonei dureroase orienteaza deja medicul asupra diagnosticului dar, dupa cum bine stim acum, diagnosticul de certitudine il poate pune doar examenul histopatologic (examinarea la microscop a unui fragment de tumora). Deci, urmatoarea miscare este biopsia tumorii, in cazul sarcoamelor osoase biopsia se mai repeta odata si in timpul tratamentului pentru ca modificarile ce se produc in tumora sub actiunea acestuia ne arata cat de eficient este, deci daca mergem inainte asa cum am pornit sau daca trebuie sa incercam altceva. Dar sa revenim. Odata diagnosticul silit, trebuie sa se afle exact cat de intinsa este boala in osul afectat si in tesuturile din jurul lui si daca exista metastaze la distanta (cu o atentie deosebita acordata plamanilor). Pentru a se realiza acest lucru se recurge la o multitudine de investigatii - tomografii, arte-riografii, scintigrafii. ecografii etc. Odata bilantul realizat se incepe tratamentul citostatic iar dupa 6-l6 saptamani in functie de datele concrete ale bolnavului, se face iar o investigatie completa pentru a se aprecia exact cum a raspuns tumora la tratament - cat de mult s-au redus dimensiunile ei, cum se prezinta biopsia de control. Dupa ce s-au realizat toate evaluarile, medicul va sti exact ce fel de operatie trebuie sa faca: este necesara o amputatie a mainii sau a piciorului bolnav sau se poate face o operatie conservatoare, adica o operatia care sa indeparteze doar partea bolnava si sa o inlocuiasca cu diverse tipuri de proteze (chiar cu transt de os luat din banca de organe). Pana nu demult interventia chirurgicala pentru un osteosarcom la nivelul membrelor insemna obligatoriu amputatie (sau dezarticulare). in ultimul timp, datorita bunelor rezultate obtinute cu tratamentul citostatic si posibilitatilor tehnice superioare (atat chirurgicale cat si de investigatie), daca invazia celulelor tumorale in osul bolnav o permite, se poate face o operatie conservatoare. Tehnicile sunt diverse, dar toate presupun o imobilizare la pat de lunga durata, uneori peste un an. Asa ca, cel ce trebuie sa hotarasca in cele din urma ce fel de operatie va dori sa faca este bolnavul. Aparent hotararea pare simpla. Cine sa aleaga amputatia? Ganditi-va ca de cele mai multe ori avem de-a face cu un copil de 14-l5 ani pentru care perspectiva de a sta un an nemiscat in pat, timp in care sa i se faca tot felul de operatii, injectii si analize este mult mai chinuitoare decat un picior de lemn.
Ce facem cu metastazele pulmonare care, chiar daca nu se vad, sunt de multe ori prezente in momentul diagnosticului. Practic avem de-a face cu doua situatii concrete: metastazele pulmonare (una sau mai multe) se vad pe radiografii sau investigatiile efectuate nu semnaleaza prezenta lor. Daca metastazele nu sunt prea multe sau prea mari, dupa amputatie se va interveni chirurgical si pe plamani si vor fi toate scoase cu minimum posibil de tesut pulmonar sanatos (nu de alta dar s-ar putea sa mai fie nevoie, peste ceva timp, sa se mai scoata si alte portiuni de plamani). La fel se procedeaza si cu metastazele pulmonare ce apar (sau, mai corect, devin vizibile) dupa amputatie, uneori intervenindu-se de 4-5 ori in decursul anilor. Deci, nu abandonam! Desigur, chinul este destul de mare, dar merita -in cazurile in care exista metastaze pulmonare vizibile chiar de la inceputul tratamentului, scoaterea lor impreuna cu indepartarea tumorii osoase + tratament citostatic fac ca la 5 ani sa supravietuiasca peste 40% din bolnavi, iar in cazurile in care metastazele pulmonare apar la un interval de peste un an de la amputatie, indepartarea lor duce la o supravietuire la 5 ani (din momentul in care s-a facut operatia) la peste 70% din bolnavi. Rezultatele sunt cu atat mai bune cu cat metastazele au fost localizate mai aproape de periferia plamanului (pentru ca se poate scoate o bucata mai mica de plaman), cu cat au raspuns mai bine la tratamentul citostatic aplicat inainte de operatie (adica au scazut vizibil in dimensiuni) si cu cat au fost observate si luate in tratament mai deeme (inainte sa-l supere cu ceva pe bolnav).In nefericita situatie cand inca din momentul diagnosticarii unui sarcom osos bolnavul prezinta metastaze pulmonare prea mari. prea multe sau prost situate in plamani ( . 106) pentru a putea fi operate nu mai are rost sa se faca nici amputatia mainii sau piciorului bolnav pentru ca speranta de supravietuire in aceste situatii este mult prea mica ca sa justifice chinul si amploarea unei asemenea interventii chirurgicale. (Se face totusi cand durerile, infectia sau hemoragia nu pot fi stapanite altfel.) Se recurge la tratament citostatic si, in functie de caz. la radioterapie in speranta usurarii suferintelor.
Dar sa reven im la cazurile in care operatia a fost facuta, iar explorarile pulmonare nu semnaleaza prezenta metastazelor. Pentru ca stim deja ca nici o investigatie nu are vigilenta microscopului, vom pleca de la premiza ca totusi exista micrometastaze si vom face, preventiv, iradiere pulmonara - vom distruge astfel daca nu toate cel putin o parte din celulele canceroase instalate aici. in toate situatiile tratamentul citostatic postoperator este obligatoriu, pentru ca, desi metastazele pulmonare sunt cele mai frecvente, asta nu inseamna ca ele nu pot aparea si in alta parte.
Desi radioterapia nu da rezultate prea bune in tratamentul tumorilor osoase, atunci cand acestea sunt localizate intr-o zona greu de operat (maxilare, vertebre etc.) se face si iradiere impreuna cu tratamentul citostatic pentru a micsora cat mai mult tumora si a omora celulele plecate in jurul ei, ca sa i se creeze chirurgului posibilitatea de a interveni. Dupa ce toate secventele terapeutice au fost parcurse:
tratament citostatic preoperator + iradierea profilactica a plamanului + iradierea osului bolnav; scoaterea tumorii - amputatie sau chirurgie conservatoare, in
functie de caz; excizia chirurgicala a metastazelor pulmonare (daca este cazul); tratament citostatic postoperator,
bolnavul trebuie sa se prezinte regulat la medic pentru investigatii
minutioase ca acesta sa poata surprinde la timp o eventuala recidiva
locala sau metastaza. Tinandu-se cont ca riscul scade odata cu trecerea
timpului, controalele vor fi mai frecvente la inceput si apoi mai rare:
in primul an: radiografie pulmonara din 2 in 2 luni, scintigrama
osoasa din 4 in 4 luni; urmatorii doi ani: radiografie pulmonara din 3 in 3 luni, scintigrama osoasa din 4 in 4 luni; dupa trei ani in care nu au existat recidive sau metastaze: radiografie pulmonara din 6 in 6 luni, scintigrama osoasa odata pe an. Sigur ca multi dintre dumneavoastra fac nedumeriti calculul marii iradieri pe care o presupune acest exces aparent de controale radiografice si scintigrafice. O fi, dar trebuie. Nu uitati, cu cat dimensiunile unei recidive locale sau ale unei metastaze sunt mai mici cu atat mai mari sunt sansele unui tratament eficient. Sigur ca un copil de 14-l5 ani, satul de medici si spitale, va suporta foarte greu toate aceste tratamente si investigatii prelungite. Sigur ca parintii aflati permanent langa el vor suferi aproape la fel de mult. Dar alta solutie nu exista si atata eme cat mai exista o sansa ea nu trebuie abandonata.