Ca si in cazul celorlalte infectii, diagnosticul se sprijina pe date clinice, epidemiologice si de laborator, in procesul de diagnostic existand mai multe etape:
- etapa de suspiciune a infectiei cu HIV (clinica si epidemiologica, rareori in urma depistarii unor anomalii biologice de deficit imun, prin probe de laborator);
- confirmarea etiologica a acesteia (prin imunodiagnostic de laborator);
- diagnosticul de etapa evolutiva, inclusiv de incadrare intr-una dintre clasificarile recomandate de OMS, cu precizarea stadiului dar si a infectiilor oportuniste sau a altor manifestari tumorale sau neurologice din loul clinic.
Epidemiologie - potjl sugesti:
- la copii - pronienta dintr-o colectivitate institutionalizata (cresa, camin) sau existenta infectiei la unul dintre parinti sau frati;
- la adulti - toxicomania de uz i.v.;
- viata sexuala dezordonata si neprotejata, homosexualitatea, ca si coexistenta altor infectii cu transmitere sexuala;
- diagnosticarea infectiei la unul dintre fostii

parteneri sexuali;

- existenta in antecedente a unor transfuzii in perioada cand a fost pus in circulatie sange necontrolat serologic (perioada 1987-l990).
Clinic - prin elementele deja descrise In detaliu - atat pentru primoinfectie, cat si pentru manifestarile tardi ale infectiei cronice.

Diagnosticul de laborator

Exista:
1. unele teste hematologice orientati - cazul leucopeniei sub 4000/mmc si limfopeniei sub 1.500/mmc, a neutropeniei, anemiei, trombocitopeniei, a unor anomalii morfologice ale elementelor circulante (monocite vacuolizate, poichilocitoza, celule limfo-plasmocitoide), ca si a perturbarilor titrului imunoglobulinelor. Mielograma poate arata o celularitate scazuta sau hiperplazica pe toate sau doar pe unele linii - megacariocitara, plasmocitara, eozinofilica etc., alteori aplazie sau mielofibroza.
2. teste ce pun in evidenta perturbari majore in sistemul de reactie imuna, apartinand starilor de imunodeficienta de orice natura, dar fara capacitate de diagnostic etiologic. (in contextul clinico-epidemio-logic, unele au o corelatie deosebit de frecnta cu infectia avansata cu HIV si de aceea au fost botezate "teste surogat"). Dintre acestea, unele sunt folosite mai ales in urmarirea evolutiei clinice sub tratament, ca indicatori nespecifici ai seritatii deficitului imun.
a cazul beta-2-microglobulinei serice mai mari de 3 mg/l;
a lirnfopenie T.4 sub 500/mmc. Numarul normal variaza intre 500 si 1.500/mmc, adica 35-55% din totalul limfocitelor circulante. Daca numararea lor directa nu este posibila, se recurge la aprecieri deducti in functie de numarul total al limfocitelor/mmc (peste 2000 total/mmc corespunde la 500 T.4, intre 1000 si 2000 totale - la 200 T.4, iar sub 1000/mmc - la sub 200 T.4/mmc).In functie de numarul gasit se poate aproxima gradul de risc de atingere a stadiului de SIDA in urmatorii 3 ani (dupa autori francezi):

a peste 500 = risc 16%

a intre 200-500 = 46%

a sub 200 = 87%

- raport lirnfocitarT.4/T.8 subuniiar (normal intre 1 si 2). Mai putin cercetate si urmarite sunt:
- hiporeactivitatea transformarii limfoblastice la neoantigene si mitogene;
- anergie la intradermorectii (la tuberculina, s.a.);
- hipergammaglobulinemie policlonala (mai ales Ig.G si Ig.A);
- prezenta de autoanticorpi (antifibra neteda, antinucleari).
3. in sfarsit, testele de diagnostic specific. Ele sunt de mai multe categorii si generatii:
A. - metode de detectare in ser a anticorpilor specifici anti-HIV Din punctul de dere a fiabilitatii, se impart in doua categorii:
- testele de depistare (relativ facile, de larga disponibilitate actuala, dar cu un grad de inexactitate);
- testele de confirmare - mai dificile si costisitoare, accesibile doar unor laboratoare de referinta.
B - metode de detectare in sange a unor antigene virale circulante sau a genomului viral.
A. Detectarea anticorpilor specifici anti- HIV este posibila prin mai multe tehnici:
- imunofluorescenta indirecta (metoda nefolosita, fiind greu de standardizat si nefiabila);
- latex-aglutinare - citita sub lupa, posibila doar pentru HIVL1. (nefolosita);
- gama de teste ELISA, apte sa evidentieze atat HIVL 1 cat si HlVi 2. Din punct de dere al sensibilitatii si fiabilitatii, se imparte in:
- teste pentru depistare a de generatia I:

a de generatia a Ii-a;

- teste de confirmare (Western blot) tot cu 2 generatii.

Testul ELISA (Enzime-Linked Immuno-Sorbent Assay) foloseste dirse antigene. proprii inlisului viral (generatia I) sau ale miezului acestuia (gen a Ii-a), obtinute prin inginerie genetica (tip recombi-nant). Tehnicile sunt multiple (indirecta, competitiva, sandwich). rezultatele fiind calitati - in functie de virajul de culoare, de tip "negativ" sau "pozitiv".
Este considerat cu valoare doar de depistare din mai multe moti:
- poate da rezultate fals poziti (sub 5%), fie prin imperfectiuni tehnice, fie prin contaminare cu auto-anticorpi (fata de alloantigenele HLA de clasa I sau II la femei multipare, la poli transfuzati, in boala Hodgkin. in infestari cu echinococcus, dupa abuz de heroina etc);

- poate aa rezultate fals negati;

a fie datorita existentei unor perioade "de eclipsa";

a fie din cauza disparitiei progresi a anticorpilor.

De aceea, la persoanele cu suspiciune clinico-epidemiologica, in caz de rezultat negativ se recomanda repetare dupa 3 luni.
- poate fi fals pozitiv la nou-nascutii pana la varsta de 18 luni. din cauza transferului transcentar de anticorpi materni care sunt de tip Ig G.
- titrul anticorpilor este mai mic la copii decat la adulti. Pentru siguranta diagnosticului, un rezultat ELISA pozitiv
(persoana "serologic reactiva") trebuie confirmat prin efectuarea a inca 1-2 teste ELISA, folosind alte antigene virale, sau - preferabil, prin testul Western blot.

Testul Western blot este echivalent cu o adevarata "amprenta" antigenica, permitand evidentierea concomitenta a mai multor anticorpi anti-antigene virale proteice saugMcoproteice dureiitatea lor moleculara
Testul este si costisitor si dificil de executat (si uneori si de interpretat) si de aceea este accesibil doar unor laboratoare specializate.
Nu este folosit decat pentru confirmare, niciodata ca test de depistare din cauza costurilor foarte mari.

Tehnici de depistare a virusului ca atare sau a componentelor sale (proteice sau genomice) in sangele pacientului, utile mai ales in perioada de contagiozitate dinaintea fazei de seroconrsic (primele 2-4 luni de infectie) si la nou-nascutii din mame seropoziti (la care prezenta anticorpilor materni determina rezultate fals poziti la metodele de serodiagnostic uzuale):
- tehnici de cultivare in vitro a virusului pe culturi celulare umane (folosind limfocite obtinute de la persoane neinfectate ca celule indicatoare). Se pot folosi pornind de la prelevate de sange sau de tesut limfoid si necesita o incubare de 4-6 saptamani in prezenta Interleukinei-2.
Virusul crescut va fi apoi identificat prin detectarea antigenului p.24 in supernatantul din mediul de cultura.
- detectarea unor antigene virale proteice prin metode ELISA sandwich (dar cu sensibilitate redusa, cu risc de reactii fals poziti). Mai folosite sunt cele de depistare a Ag. p24 (HIV 1) si p.25 (HIV 2).
Se pozitiaza precoce. inca din faza de primoinfectie (la circa 75% dintre bolnavi, scazand apoi la 10-20% - prin mascare in complexe imune si cu recrestere la 70-80% in ultima faza, datorita scaderii, titrului de anticorpi).
- depistarea proteinei nef (aparuta precoce in celulele infectate cu HIV);
- tehnici de amplificare enzimatica a unor gene virale sau a intregului RNA sau DNA proviral. prin hibridare in situsau prin PCR (Polimerase Chain Reaction).
Cele mai multe dintre aceste teste erau folosite aproape exclusiv ca tehnici de cercetare si nu in diagnosticul curent. Recent, insa, au denit indispensabile in precizarea "incarcaturii virale" (viral load). in derea:
- diagnosticului infectiei in momente de seropozitivitate absenta sau incerta;
- monitorizarea evolutiei bolii, spontan sau - mai ales - in conditii de tratament antiretroviral, prin raportarea numarului de unitati infectioase (copii rcplicati)/ 1 milion de celule.

Conduita practica de diagnostic
Testarea se va face in urmatoarele conditii: 1 - cu consimtamantul pacientului (prevazut in baza reglementarilor internationale privind respectarea drepturilor omului):
- la cererea insusi a pacientului;
- in baza unor elemente de suspiciune clinico-epidemiologica:
- tranfuzii efectuate in perioada amintita de risc.
Se recomanda efectuarea in scop de depistare si prenuptial. la recruti, la chirurgi si stomatologi, ca si la personalul sanitar ce ingrijeste astfel de bolnavi sau din unitati anexe - laboratoare de ingrijeste astfel de bolnavi sau din unitati anexe - laboratoare de analize, morga etc.), ca si pentru supragherea epidemiologica a copiilor institutionalizati sau de tip sentinela in grupe mai mari populationale.
2 - screening obligatoriu, la:

- gravide;

- bolnavi cu alte boli cu transmitere sexuala;
- persoane cu parteneri sexuali multipli (persoane prostituate de ambe sexe);
- sangele donat la centrele de transfuzii;
- persoane din grupe speciale de risc (homosexuali, toxicomani i.v., detinuti, politransfuzali).
3 - pacientii cu teste de depistare poziti vor fi supusi la a doua testare in derea confirmarii infectiei ( schema din . nr. 51). Medicul are obligativitatea informarii pacientului asupra rezultatului definitiv - alaturi de conseierea acestuia despre perspectiva evolutiva, a riscului de transmitere la alte persoane, a situatiei familiale, ca si asupra drepturilor sale sociale etc.
4 - toate cazurile seropoziti se bucura de confidentialitate (prelevatul de sange este cercetat in conditii de anonimat, sub un numar de ordine din fisier - sau numarul foii de observatie clinica pentru cei internati).
Pacientilor cu manifestari clinice de infectie (si nu celor seropozitivi asimptomatici) li se completeaza fise de declarare a bolii tip M.S. de asemenea anonime (importanta fiind existenta cazului si nu identitatea acestuia). Acest neajuns este compensat de inregistrarea informatizata a cazului (pe computer) in evidenta centralizata de la M.S., in care fiecare caz este identificat prin initiale, data nasterii, si adresa in derea masurilor de ordin epidemiologie.