in continuare voi face un scurt tur botanic, pentru a descrie doar cateva dintre numeroasele substante chimice extrase din te ce au fost folosite de omenire ca porti catre o lume a senzatiilor stranii.

Beiadona
Beiadona ocupa un loc in istorie datorita atropinei ce se gaseste in aceasta ta, numita si matraguna. Picurata in ochii unei femei, substanta ii dilata pupilele si o transforma intr-o bella dorina, o domnita frumoasa. Desi toxica, atropina are aplicatii in medicina. Folosita intr-o doza subletala atent masurata, ea poate produce stari iluzorii. Beiadona era folosita de vrajitori pentru starile de transa induse atat lor insisi, cat si clientilor lor. Vrajitoarele se ungeau cu o pomada de matraguna si se lansau in zboruri imaginare pe deasupra turlelor bisericilor.
john Baptista Porta a scris in anul 1658 o sectiune numita Natural Magik, in care recomanda drogarea oamenilor cu beiadona si cu alte substante asemanatoare extrase din te, pentru a face farse:
"Bella Donna, un dram din a carei radacina innebuneste oamenii fara a le face rau, astfel ca este foarte placut sa privesti astfel de naluciri si ziuni nebunesti Aveam un prieten care, cand dorea, stia cum sa faca un om sa creada ca s-a transformat intr-o pasare sau un animal, si sa provoace nebunie dupa plac imi amintesc ca, pe cand eram tanar, am incercat aceste lucruri pe colegii mei de camera."
Porta nu era un indid alaturi de care sa locuiesti linistit.In istoria Europei pot fi intalnite multe alte referiri la intoxicatii induse de diverse te, intr-o vreme aparand chiar teama ca aceste droguri ar putea fi folosite pentru facilitarea olurilor. insa beiadona si alte halucinogene extrase din te au ramas in Europa Occidentala droguri consumate doar sporadic si clandestin, fara a se integra in ritualurile religioase sau in cultura populara.

Muscarina, in Siberia
Muscarina are o istorie indelungata in Siberia, ca drog recreativ. Oamenii din acel climat neprielnic pretuiau foarte mult ciuperca ce le inducea stari de transa si plateau bine pentru a o obtine. Acest consum de drog era o actitate sociala relaxanta, de la care nu se asteptau revelatii mistice.
Ceea ce i-a surprins pe occidentali in secolul al XlX-lea, atunci cand negustorii lor au luat drumul Siberiei si au descoperit obiceiul consumului de muscarina, a fost ciudata practica de economisire a rezervelor de drog prin consumarea urinei unui indid care tocmai se drogase. Un singur tranzit prin organismul unui consumator era acceptat, iar indidul isi putea bea propria urina sau ii putea oferi o parte unui prieten. Un nou ciclu ar fi fost inutil, deoarece drogul isi pierdea din putere. La o petrecere cu muscarina era indispensabila prezenta unei cani de metal.

Cultul Peyote, in MexicIn secolul al XVI-lea, ajunsi in Mexic, conchistadorii spanioli au descoperit ca bastinasii foloseau cactusul Peyote in scopuri magice si religioase. Spaniolii au fost revoltati de acest obicei, considerandu-l pacatos, la fel cum intr-un alt teritoriu cucerit ei au incercat sa impiedice consumul de frunze de coca. Preotii catolici erau sfatuiti frecvent sa intrebe credinciosii in confesional daca acestia au adoptat obiceiul an.
Eforturile de suprimare a consumului s-au bucurat doar de un succes partial. Astfel, datorita unei bune capacitati de a amesteca religiile, a aparut o misiune numita El Santo Nombre Jesus Peyotes (Sfantul numit lisus Peyotes). in secolele XIX-XX, cand antropologii au inceput sa studieze consumul popular de Peyote in Mexic, ei au descoperit ca obiceiul era practicat pe scara larga, supraetuind conchistadorilor.
In aceasta cultura, in loc ca halucinogenul sa fie o pomada a vrajitoarelor, un drog folosit pentru ol sau o cale de a-ti iesi din minti ca in Siberia, consumul sau avea limitari impuse de ritual. Grupul ce pleca in desert pentru a gasi cactusul avea misiunea de a gasi "carnea" zeilor, iar membrii sai trebuiau sa tina post si sa renunte la sex pentru a se purifica in scopul acestei calatorii. Mai tarziu, cand cactusul era adus inapoi pentru a fi consumat in sat, barbatii se asezau intr-un cerc la caderea serii, samanul ii oferea fiecaruia cate o portie, tobele incepeau bata, iar toti cei prezenti intrau impreuna in lumea spiritelor. Consumatorii noci erau indrumati de preot spre usile spirituale pe care drogul urma sa le deschida. Ideea ca un indid sa plece in desert si sa manance singur cactusul gasit, pentru senzatii personale, era de neconceput.

Mescalina, un paradis artificial
Mescalina a fost adusa in atentia populatiei si a cercurilor stiintifice prin intermediul a doua rapoarte aparute spre sfarsitul anilor 1890. Silas Weir Mitchell, un neurolog american, a publicat in anul 1896 un articol despre acest drog. in continuare ne vom indrepta atentia catre o descriere mai complexa si mai detaliata ce a fost furnizata doi ani mai tarziu de catre un contemporan britanic al lui Mitchell, pe nume Havelock Ellis. El a realizat o serie de teste atat pe el insusi, cat si pe cativa prieteni cu simt estetic.
Ellis si-a castigat experienta profesionala la Spitalul St. Thomas din Londra, ajungand celebru in urma aparitiei, intre anii 1897 si 1928, a lucrarii sale in sapte volume, numite Studii de psihologie sexuala. Scrisa in spiritul cercetarii obiective si lipsita de prejudecati morale, aceasta lucrare remarcabila a aparut cu cativa ani buni inaintea sectiunilor din 1948 a lui Kinsey, Comportamentul sexual al barbatului. O vreme, sectiunea sa a fost interzisa in Marea Britanie.
Parafrazandu-I pe Charles Baudelaire, Havelock Ellis a publicat in anul 1902 un eseu despre mescalina, numit "Mescal: un nou Paradis Artificial". Aceasta descriere a drogului a antedatat cu cincizeci si doi de ani o alta contributie la genul aventurii psihedelice, celebra sectiune din 1954 a lui Aldous Huxley, Usile perceptiei.
Ellis si-a desfasurat experimentele in apartamentul sau din Temple, o enclava din Londra, cedata in cea mai mare parte cabinetelor de avocatura. El a realizat primul experiment intr-o Vineri Mare, band un extract obtinut din trei ciuperci de Peyote, a caror sursa ramane un mister, lata cum descria experienta paradisiaca ce a urmat:
"Un camp intins de bijuterii aurii, batute cu pietre rosii si verzi mereu schimbatoare in acelasi timp aerul din jurul meu parea sa fie incarcat cu un parfum vag vedeam campuri intinse si splendide de bijuterii Dupa aceea acestea luau sub ochii mei forme de flori, parand apoi sa se transforme in fluturi superbi cu nenumarate randuri de aripi stralucitoare, irizate si fibroase, de insecte minunate"
El afirma ca "o mare parte a farmecului acestei substante sta in aura de frumusete aruncata in jurul celor mai simple si mai obisnuite lucruri". Prin acest comentariu, Ellis anticipa in mod direct ceea ce avea sa scrie Huxley multi ani mai tarziu despre consumul de mescalina intr-o gradina din California.
Intrigat de potentialul drogului de a amplifica receptitatea estetica, Ellis a conns un artist sa-i ziteze apartamentul din Temple si sa inghita Peyote. Prima data nu s-a intamplat nimic, astfel ca Ellis a banuit ca nu a extras cum trebuie substanta activa. El a incercat din nou, si "pentru a ma asigura de succes, experimentul a fost repetat cu patru ciuperci". Rezultatul a fost poate prima experienta negativa indusa de un halucinogen descrisa in literatura. Victima scria despre acea experienta:
"Am vazut cum in jurul tuturor obiectelor incepe sa joace o lumina albastra foarte intensa O astfel de iluminare tacuta si brusca a tuturor lucrurilor din jur imi parea a fi un fel de nebunie ce ma cuprinde din afara, iar ciudatenia sa ma afecta mai mult decat frumusetea. Din dorinta de a scapa de ea, am pornit-o catre usa. insa o ingreunare brusca a respiratiei si o senzatie de amorteala a inimii m-au facut sa ma las inapoi, in fotoliul din care tocmai ma ridicasem. Din acest moment, am inceput sa fiu cuprins de o serie de atacuri pe care le pot descrie doar spunand ca simteam ca mor imi imaginam ca sunt la un pas de moarte si simteam cum puterea de a opune vreo rezistenta la senzatiile olente ce se manifestau in interiorul meu slabeste cu fiecare clipa."
Artistul ingrozit simtea cum "un gaz gretos si sufocant mi se ridica in cap".
Nedescurajat, Ellis a continuat, recrutand pentru experimentele sale doi poeti. Unuia dintre ei nu i-a placut deloc mescalina, declarand ca el prefera mult mai mult hasisul. Al doilea a atins o stare de beatitudine si, in timp ce canta la pian cu ochii inchisi, "a vazut una sau doua forme ce ar fi putut fi scuturi sau platose".
Interesanta la aceste experiente din epoca ctoriana este din nou dovada faptului ca indizi diferiti pot reactiona foarte diferit la consumul aceluiasi drog. Parfumuri dulci sau gaze toxice, panica sau exaltare, in cazul halucinogenelor clientul plateste lautarii, dar nu este neaparat cel care alege melodia.
Dincolo de continutul edent al acestui raport apare intrebarea referitoare la locul posibil pe care un sexolog liber-cugetator din epoca ctoriana i-l putea acorda mescalinei in schema generala a lucrurilor. Unul dintre motivele pentru care Ellis sau Baudelaire se distrau cu drogurile era fara indoiala presimtirea unei povesti captivante, voyeurismul psihologic si dorinta de a deschide drumuri. Ei se jucau cu placeri exotice, in loc sa perceapa consumul de droguri ca pe un flirt cu diavolul, in acea vreme drogurile nefiind nici ilegale, nici considerate daunatoare sau riscante. Mitchell si Ellis au ajuns la mescalina manati de interesul stiintific. Totusi, in cadrul reactiilor generale ale lui Ellis se resimtea anticiparea credintei ca halucinogenele ar putea deschide usile perceptiei. "Cel putin, se poate sustine ca participarea ocazionala a unei persoane sanatoase la ritualurile mescalului nu este doar o incantare de neuitat, ci si o influenta educativa deloc lipsita de importanta."
In perioada ulterioara relatarilor lui Ellis, interesul occidental fata de drogurile halucinogene a ramas multi ani inactiv. Prima jumatate a secolului XX nu a oferit climatul potrit, iar lumea avea probabil prea multe cosmaruri cu ochii deschisi.

Aparitia LSD-ului

Cornul secarei este sclerotul ciupercii Claceps purpurea, ce creste pe secara si pe alte ierburi. In Evul Mediu, contaminarea fainii cu cornul secarei provoca epidemii in masa cu o intoxicatie cunoscuta sub numele de Focul Sf. Anton, datorita senzatiei de arsura resimtita de ctime.
Cu timpul, cornul secarei si-a gasit locul in medicina ca drog folosit de moase pentru grabirea nasterii. in anul 1917, compania farmaceutica Sandoz a initiat un program de cercetare a cornului secarei si a identificat componenta activa a ciupercii ca fiind o substanta ce a primit numele de ergotamina. Ergotamina a devenit un medicament folosit pe scara larga in tratarea hemoragiei ulterioare nasterii datorita capacitatii sale de a contracta uterul. Din otrava aparuse un element benefic.
La inceputul anilor 1930, un tanar cercetator chimist care lucra pentru compania Sandoz, dr. Albert Hoffman, a inceput sa studieze sinteza ergotaminei si a altor derivati in printa carora se spera sa aiba un potential farmaceutic suplimentar. Una dintre aceste substante, cea de-a douazeci si cincea dintr-o serie, a fost numita acid lisergic dietilamid, sau LSD 25. Desi avea proprietati interesante, ea nu promitea suficient de mult pentru a justifica continuarea cercetarilor.In luna aprilie a anului 1943, Hoffman a reluat cercetarea LSD-ului, sintetizand un nou lot. lata descrierea celor intamplate in acea zi, oferita de Hoffman in cadrul unui simpozion tinut cincizeci de ani mai tarziu:
"Am fost foarte surprins cand, in dupa-amiaza zilei de 16 aprilie 1943, dupa ce am repetat sinteza LSD-ului, am patruns dintr-o data inlr-un fel de lume de s. imprejurimile se schimbasera intr-un mod straniu, devenind mai luminoase si mai expresive. Eram nelinistit, asa ca am plecat acasa, sa ma odihnesc. Stand intins pe canapea cu ochii inchisi, deoarece lumina zilei avea pentru mine o stralucire deranjanta, am vazut un sir neintrerupt de imagini fantastice, insotit de un joc caleidoscopic intens de culori. Dupa cateva oro, aceasta senzatie ciudata, dar placuta a inceput sa se risipeasca."
Initial, Hoffman a crezut ca reactionase la inhalarea unui solvent folosit pentru prepararea LSD-ului, insa experientele ulterioare, facute pe el insusi, i-au demonstrat ca nu despre asta era vorba. Dand dovada de un curaj considerabil, pe data de 19 aprilie el s-a intors in laborator si a inghitit o doza mica de LSD, pentru a sili daca nu cumva tocmai medicamentul il trimisese in acea lume de s. De aceasta data, experienta a fost mai neplacuta decat in prima ocazie:
"L-am rugat pe asistentul meu sa ma insoteasca pana acasa. Neavand masina, am plecat pe biciclete. Pe drum, starea mea a inceput sa capete o forma primejdioasa. Toate obiectele din campul meu zual tremurau si erau distorsionate, ca prite intr-o oglinda curbata obiectele familiare si mobila imi pareau grotesti Substanta cu care dorisem sa experimentez devenise un demon Am fost cuprins de teama groaznica ca voi innebuni Corpul imi parea lipsit de orice senzatie, fara ata, ciudat. Muream? Era aceasta trecerea spre moarte?"
Reactia din data de 16 aprilie se produsese ca urmare a absorbirii unei doze insesizabile prin piele. Trei zile mai tarziu, Hoffman isi administrase ceea ce el considerase atunci o doza extrem de prudenta, insa fusese suficienta pentru a transforma consumul de LSD intr-o experienta oribila. Astfel a descoperit Hoffman puterea fara precedent a primului drog halucinogen sintetic.
Dupa anul 1943, povestea LSD-ului se desparte in mai multe fire. LSD-ul a devenit un drog folosit sau abuzat cu mare entuziasm in tratarea bolilor psihice. A fost consumat cu zel de profeti, care sustineau ca proprietatile zionare ale drogului pot schimba lumea. Totodata, a devenit o substanta recreativa, o distractie, si simbolul generatiei beat.
Fiecare dintre aceste reactii a fost caracterizata de exuberanta pionierilor drogului, cu o mare putere de convertire a noi adepti. LSD-ul a incantat psihiatri, diversi guru, precum si o serie de personalitati, si a ajuns in strada. Exagerarea frenetica a beneficiilor si placerilor oferite de drog a fost insotita de o ignorare intentionata a pericolelor.

LSD-ul si psihoterapiaIn anii 1950, mostenirea acelei sugestii a lui Freud potrit careia readucerea in constiinta a amintirilor date uitarii poate avea un efect de ndecare psihologica i-a determinat pe psihiatri sa foloseasca LSD-ul ca pe un instrument de asistare a explorarii subconstientului. Psihanaliza si-a unit fortele cu un drog pentru a da nastere psihoterapiei psihedelice. LSD-ul a fost folosit pentru prima data in acest scop in SUA, insa pe la mijlocul anilor 1950 aceasta practica se raspandise si in Europa. Pacientului i se explica la ce sa se astepte de la sedinta ce urma, ambianta era aranjata cu atentie, eventual se punea o muzica linistitoare, iar LSD-ul era administrat in sedinte repetate de-a lungul catorva saptamani sau luni. Psihoterapeutul era in acelasi timp ghid si interpret.
Terapeutii nu erau prea conservatori in printa gamei de tulburari pe care sustineau ca le poate ndeca tratamentul cu LSD, fapt demonstrat intr-un catalog publicat in anul 1970 de doi practicanti americani ai acestui stil de abordare terapeutic, Robert Masters si Jean Houston:
"Printre tipurile de afectiuni despre care s-a demonstrat in mod repetat ca raspund favorabil la tratamentul cu halucinogene se numara alcoolismul cronic, psihopatia infractionala, deerile sexuale si nevrozele, starile depresive fobiile, nevrozele de anxietate, sindroamele compulsive si nevroza puberala. in plus, halucinogenele au fost folosite in cazul copiilor autisti in cel al pacientilor care sufera de cancer in stadiu terminal si in cel al schizofrenicilor adulti."
Nedeclarandu-se multumiti de o lista de afectiuni ce acopereau majoritatea titlurilor de module din orice manual standard de psihiatrie, Masters si Houston continuau referindu-se la folosirea tratamentului cu LSD in circumstante care pe alti doctori, mai slabi de inger, i-ar fi ingrozit:
"Adesea riscurile au fost considerate prea mari pentru cei cu mai multe tentative de sinucidere la activ sau pentru cei ce isi doresc in prezent sa se sinucida. Totusi, dupa cum am sugerat anterior psihoterapia psihedelica poate fi indicata in cazurile in care sinuciderea pare probabila si iminenta.
Oferindu-i-se ocazia de a muri simbolic si de a renaste ulterior, dorinta pacientului de a-si curma ata poate fi astfel eliminata."
Sau nu.
Studiind entuziasmul terapeutilor de acum treizeci de ani, este bine sa judecam protagonistii din perspectiva climatului ideatic al acelor timpuri. Psihoterapia se baza in cea mai mare masura pe ipoteze, iar cercetarea stiintifica a eficientei psihoterapeutice nu era pe atunci o disciplina suficient dezvoltata. La aparitia unui medicament-minune, era usor ca acesta sa fie intampinat cu acea sete nepotolita a atitudinii lumii medicale: cautarea omnipotentei. Tendinta unor medici de a folosi LSD-ul ca un panaceu psihologic era socanta. Efectul secundar era favorizarea legitimarii publice a unui drog periculos. Si de aceasta data, sustinerea medicala a nuantat imaginea populara a drogului.
Recrutarea catorva sergenti
Fondul sonor al mesajului referitor la LSD si la alte droguri halucinogene era ca acestea puteau revolutiona starea umana de constienta, puteau schimba societatea si puteau transforma religia. Pentru a ilustra acest val intoxicat de ambitie, sunt oferite in continuare cateva citate reprezentative din perioada anilor 1957-l970, incepand cu unul al dr. Humphrey Osmond, psihiatrul canadian care a introdus termenul "psihedelic" si care l-a adus pe Aldous Huxiey in contact cu mescalina (1957):
"Acesti agenti au un rol in supraetuirea noastra ca specie Este obligatoriu sa nu ratam ocazia."
Aldous Huxiey f/969; reprodus in Huxiey 1980): "Aceste noi substante ce schimba gandirea vor tinde pe termen lung sa aprofundeze ata spirituala a comunitatilor in care exista descoperiri biochimice care vor face posibila atingerea de catre un numar mare de barbati si femei a unei au-totranscendente radicale si a unei intelegeri mai profunde a naturii lucrurilor, iar aceasta renastere a religiei va constitui totodata o revolutie".
Dr. Robert S. Dadson, psiholog intr-un spital din New York (1961): "Incapacitatea de a iubi este recunoscuta acum drept sursa principalelor afectiuni tragice din zilele noastre Caracterul mirific al LSD-ului sta in faptul ca poate aduce experienta iubirii universale la indemana oamenilor obisnuiti".

Dr. Ira Einhorn, un scriitor american (1970): "Consider ca cei care se afla in frontul noii culturi vor folosi in cele din urma aceste instrumente intr-un mod ce va transforma complet natura constientei umane".
Acestea sunt doar cateva exemple ale celor mai importante presupuneri, lipsite de orice urma de indoiala, facute de oameni care declarau ca LSD-ul are capacitatea de a produce un progres universal al omenirii. Se poate spune ca exista o concurenta de mesianism.
Cel mai celebru proandist al revolutiei psihedelice a fost Timothy Leary, un psiholog care, la inceputul anilor 1950, ocupa o catedra la Harvard si care i-a conns pe Aldous Huxley, Allen Ginsberg, William Burroughs si Arthur Koestler sa se numere printre voluntarii experimentelor sale de consum al acestui drog. Era o revenire in apartamentul din Temple al lui Havelock Ellis. Leary si-a inceput experimentele cu psilocibina, insa la scurt timp si-a concentrat atentia asupra LSD. in anul 1963, el a administrat LSD unui numar de zece studenti teologi in capela unei universitati din Boston, rezultatul fiind un spectacol socant. Amintind de obiceiul lui John Baptista Porta de a-si droga colegii de camera, un student s-a crezut transformat intr-un peste, in cativa ani, sute de studenti de la Harvard consumau LSD in numele cercetarii stiintifice, iar Leary intemeia Federatia Internationala de Libertate Interioara ca o organizatie de sprijin a cauzei consumului de LSD. El a pus bazele unei comunitati de consumatori de LSD in Mexic, si-a pierdut postul de la Harvard, a fost acuzat de autoritatile mexicane si expulzat din aceasta tara, iar mai tarziu s-a trezit condamnat in SUA pentru incalcarea legilor prind regimul drogurilor. intre timp, sustinuse ca LSD este cel mai bun afrodiziac.In anii 1960 si 1970, multe dintre urile centrale ale lumii literare si muzicale au facut din LSD o parte a stilului lor public de ata. Drogul nu era sprijinit doar de acei oameni, ca persoane indiduale, ci de o intreaga miscare culturala. Nu se stie cu siguranta daca grupul Beatles a intentionat ca melodia "Lucy in the Sky with Diamonds" sa transmita prin acronimul sau un mesaj subliminal, insa acesta este felul in care a fost interpretat de o mare parte a publicului.In prezent, Leary poate fi prit retrospectiv cu simpatie, ca un excentric care s-a jucat cu autoritatile. Entuziasmul cu care tinerii hippy consumau LSD poate fi prit cu nostalgie, ca fiind placerea unei varste pierdute, cand adolescenta era prelungita la infinit. Daca alaturam aceste aspecte acelor declaratii exagerate ale unor scriitori si savanti, vom capata imaginea unei masini publicitare autostimulate, fara egal in analele istoriei drogurilor. Ceea ce ramane cu siguranta surprinzator este modul in care o analiza simpla a situatiei neplacute a omenirii a fost folosita pentru a se ajunge la concluzia uimitoare ca lumea ar putea fi indreptata printr-o inghititura de paradis artificial.

LSD, experienta oricui
Afirmatia ca in anii 1960 LSD-ul "a scapat pe strazi" ar fi o metafora prea directa. Initial, drogul a ajuns in camere cu podelele pline de perne stivuite. in acea perioada de inceput, LSD-ul era consumat in principal de catre tinerii cu aspiratii psihologice. Prezenta lui la festivalurile de muzica pop facea parte din ambianta, de obicei existand prin preajma si un cort de prim ajutor in care erau calmati cei cu experiente negative. De la acest drog se astepta obtinerea unei embleme a revolutiei tineretului, a calitatii de membru cu drepturi depline al generatiei beat, deschiderea larga a Usilor Perceptiei, precum si toate celelalte lucruri promise de predicatorii de ocazie.
Dar chiar si in acea faza incipienta, in care toata lumea se bucura de experiente placute, scena consumului de LSD nu era atat de idilica pe cat o prezenta proanda. Au existat in mod cert cateva experiente inspaimantatoare imediate, uneori aparand si flashback-uri extrem de neplacute, lata ce povestea un pacient:
"Nu mi se intampla mereu, insa de cateva ori pe zi am senzatia ciudata ca toate liniile din incapere incep sa se indoaie, mesele se incovoaie, muchia dintre pereti si tavan este deformata, covorul se roteste pe podea. Apoi ma cuprinde spaima ca urmatorul care se va indoi voi fi chiar eu."
Exista o nepotrire intre promisiunile predicatorilor si descoperirile personale ale consumatorilor. LSD capata deja o reputatie negativa.In acest moment, autoritatile au inceput sa ia primele masuri. Britanicii au pus primii sub control LSD-ul, psilocibina si mescalina prin Legea prevenirii abuzului de droguri, promulgata in anul 1964. in 1965, legislatia federala a SUA a conferit un caracter penal productiei de LSD, dar nu si detinerii acestuia. in 1966, California a adoptat o lege prin care interzicea productia, distributia si detinerea drogului, fiind urmata in anul 1968 de o lege federala.In aceasta perioada au inceput sa apara noi variante de halucinogene, asa-numitele "designer drugs". in reactie, autoritatile au inceput sa controleze distributia substantelor chimice folosite in producerea ilegala a LSD-ului si a unor droguri similare. Utilizarea medicala a LSD-ului a fost practic stopata. Departe de a proa iubirea universala, serciul american CIA a devenit interesat de consumul LSD-ului in scopuri cioase.
Pana in anii 1980 imaginea LSD-ului devenise foarte patata, insa consumul sau s-a perpetuat, desi intr-o maniera adaptata. Drogul era consumat acum mai mult pentru o placere ieftina decat pentru ziuni mistice, iar cei ce luau LSD consumau probabil si alte droguri ilegale. in aceasta perioada, LSD-ul ajunsese cu adevarat pe strazi, iar dozele minuscule erau adesea contaminate si cu alte substante sintetice. De-a lungul timpului, LSD-ul a variat intr-un mod imprezibil intre a fi si a nu fi la moda. Uneori dadea senzatia ca inunda piata, iar un an mai tarziu era aproape de negasit.
Pe la mijlocul anilor 1980, producatorii ilegali de LSD au avut o idee novatoare, favorabila atat sanatatii consumatorilor, cat si cresterii profitului. in mod traditional, LSD-ul fusese vandut in doze de circa 100-l50 de micrograme. O asemenea doza avea capacitatea de a induce ziuni ale unei alte lumi si tendinta de a provoca experiente negative. Atunci cand chimistii de bucatarie au hotarat sa injumatateasca doza comercializata, LSD-ul disponibil pe strazi a incetat sa mai fie un halucinogen in adevaratul sens al cuvantului, devenind mai degraba sursa unei euforii nespecifice, lipsita de simbolism sau de promisiunea unei revelatii la acid lisergic si danseaza toata noaptea.
Reputatia actuala a LSD-ului este tocmai aceasta - un drog pentru dans. Probabil ca mai exista inca unii indizi care inghit o doza dubla, asculta Beatles, se intind pe pernele imprastiate pe podea si pornesc in cautarea selor psihedelice de ieri. insa cel mai adesea, LSD-ul isi gaseste locul in lumea cluburilor moderne, printre adolescenti, alaturi de un numar de substante precum Ecstasy, amfetamina, ketamina si canabisul, ce reprezinta impreuna spectrul drogurilor pentru dans ( modulul 16).