Opiul importat din India Britanica fusese presat pentru obtinerea caramizilor de opiu preparat. Relatarile contemporane din China faceau referire la trei tipuri de produse: opiul "companiei" sau "pamantul negru" era adus din Bengal, "pielea alba", din Bombay, iar "pielea rosie" din Madras. in vederea exportarii se ambalau circa 52 de kilograme de caramizi de opiu intr-un cufar de lemn; cantitatile de opiu exportat erau exprimate de obicei prin numarul de cufere.In China secolului al XlX-lea, cea mai frecventa cale de consumare a opiului era fumatul, lata imaginea fumarii opiului, oferita de un medic misionar, dr. W. H. Medhurst, in anul 1855:
"Persoana care se pregateste sa fumeze se intinde pe o canapea, sprijinindu-si capul pe o perna; cu o mana tine pipa, prinzand mustiucul intre buze; cu cealalta mana ia o bucatica de extract si o asaza in mica deschizatura din capul pipei, impingand-o cu o sarma ascutita de otel sau cu un ac lung, in acelasi timp tinand capul pipei direct deasupra flacarii unei lampi si inhaland adanc, astfel ca fumul drogului sa-i intre in plamani. Se spune ca aceasta actiune este neplacuta pentru cei care consuma drogul pentru prima data, insa curand se obisnuiesc. Fumul, retinut pentru scurta vreme, este lasat sa iasa pe gura si pe nari. Apoi se foloseste o noua bucatica de extract, la fel ca mai devreme, ce este consumata intr-un timp mai lung sau mai scurt, in functie de efectul dorit."
Iar efectul produs prin acea inhalare si prin retinerea fumului in plamani era cel mai probabil instalarea rapida a intoxicarii cu morfina. In afara de injectarea intravenoasa, nu exista nici un mod mai rapid de a trimite morfina catre creier. insa fumarea opiului nu este o cale foarte eficienta de folosire a drogului, in sensul ca aproximativ o jumatate din cantitatea totala de morfina ramane in resturile carbonizate.
Chinezii cunosteau de multe secole aplicatiile medicale ale opiului, insa consumul in acest scop se facea pe cale orala. Fumatul opiului insemna consumul sau intentionat pentru obtinerea placerii. Obiceiul a fost adus in China la inceputul secolului al XVIII-lea din Taiwan, unde olandezii introdusesera obiceiul fumarii de tutun amestecat cu opiu inca din secolul al XVII-iea. La randul lor, taiwanezii deprinsesera acest obicei de la locuitorii insulei Java. in anul 1729, imparatul chinez a emis un edict prin care interzicea vanzarea acestui drog sau administrarea unei case de fumat opiu pe teritoriul imperiului.In Anglia, la sfarsitul secolului al XVIII-lea si in secolul al XlX-lea, opiul era consumat in general pe cale orala, sub forma tincturii de lau-danum, a diferitor amestecuri lichide brevetate sau ca pastile. Aparitia catorva case clandestine de fumat opiu in cartierul londonez East End a scos pe piata aceasta noua varianta de consum, insa in Anglia ele nu au avut niciodata alt statut decat cel al unor curiozitati exotice. Este remarcabil faptul ca in aceasta perioada, in care Marea Britanie conspira la introducerea pe scara larga a opiului indian de fumat in China, britanicii de acasa incepeau sa devina ingrijorati din cauza problemelor generate de consumul de opiu. Legea farmaciei din 1868, emisa la scurt timp dupa Al Doilea Razboi Chinez al Opiului, a reprezentat prima incercare a britanicilor de a reglementa distributia autohtona de opiu. in aceasta vreme incepusera sa circule znuri despre opiul fumat in cartierul East End. Charles Dickens a descris intr-o maniera melodramatica un local de fumat opiu in romanul sau neterminat The Mystery of Edwin Drood (1870), insa fumatul opiului in Marea Britanie nu a fost niciodata mai mult decat o manifestare rara.

Raul produs

Dintre chinezii care au deprins obiceiul fumatului opiului, nu toti au suferit consecinte neplacute pe medical si social. Totusi, unii s-au ruinat. Multi imparati succesivi si-au exprimat de-a lungul timpului ingrijorarea fata de efectele nocive atat pentru consumatori, cat si pentru stat, ale consumului acestei otravi straine numite "noroiul negru".
Medicii misionari afirmau ca pot recunoaste fumatorii de opiu dupa aspect, datorita slabiciunii lor fizice, lata o imagine oferita intr-o sectiune scrisa de F.S. Turner, secretarul Societatii Anglo-Orientale de Suprimare a Comertului cu Opiu, publicata in anul 1876 (el cita un doctor misionar):
"Fumatorii de opiu sunt usor de recunoscut datorita aspectului lor slabit si consumat - corpul aplecat in fata, umerii ridicati si indoiti, tenul gri-galbui si buzele albastrite datorita sangelui insuficient oxigenat, conturul gurii proeminent si tuguiat datorita pipei de opiu pupilele mici, contractate si degetul aratator murdar, datorita manipularii drogului deasupra lampii."
Unele elemente ale acestei descrieri au fost probabil exagerate, insa considerarea acestei prezentari si a altora asemanatoare, oferite de medicii vremii drept o simpla proanda de intimidare, ar fi neinteleapta.
Cat despre probabilitatea aparitiei unor efecte fizice adverse datorita consumului de opiu, este posibil ca fumatul opiului sa fi fost daunator pentru sanatatea plamanilor, desi dole moderne in acest sens sunt insuficiente pentru a trage o concluzie. Este insa mai probabil ca efectul cel mai nociv al consumului de opiu sa fi fost cel al problemelor de nutritie datorate cheltuirii salariilor mici pe drog in locul achizitionarii alimentelor. Afirmatia ca speranta de viata a unui consumator de opiu scadea in medie cu 10-l5 ani nu era sustinuta de do concrete. Reverendul A.S. Thelwall sustinea in anul 1839, in sectiunea The Iniquities ofthe Opium Trade with China, ca in cazul consumatorului inveterat "privarea brusca a placerii obisnuite produce moarte sigura"; de fapt, renuntarea la opiu are foarte rar consecinte fatale, iar atunci probabil doar in cazul persoanelor ce sunt deja slabite de malnutritie si de alte boli.
Totusi, afirmatiile referitoare la afectarea bunastarii sociale a individului prin consecintele financiare, implicarea fortata in infractiuni marunte, reducerea capacitatii de munca si privatiuni familiale par destul de credibile, lata o descriere a acestui gen de consecinte, oferita de CM. Medhurst, care scria in anul 1855, din Shanghai:
"In afara cazurilor de deces ce survin datorita consumului excesiv de opiu in randurile aristocratilor, ce-si pot permite sa-l consume din belsug pana mor in cazul membrilor clasei de mijloc care sunt prinsi de acest viciu, efectele vlaguitoare sunt atat de puternice, incat dupa o vreme ei ajung incapabili sa se mai ocupe de profesia lor afacerile falimenteaza Treptat, ei renunta la micile lor averi, la mobila, la haine etc, pana cand ajung la nivelul muncitorilor saraci."
Insa in viziunea lui Medhurst, oamenii cei mai saraci erau si cei mai vulnerabili.
"In randul claselor sociale inferioare, cei ce se dedau consumului de opiu cad intr-o saracie abjecta mai repede decat cei de mai sus. Lipsiti de proprietati, mobila sau haine pe care sa le vanda imediat ce nu mai pot strange suficienti bani din cersit pentru a obtine opiul pe jumatate ars [resturi fumate] de care depinde insasi viata lor, ei se sting pe marginea drumului si sunt ingropati din mila oamenilor.*
Multe relatari ale vremii dovedesc faptul ca puterea opiului de a induce o forma intensa de dependenta era bine inteleasa. Observatorii au sesizat dobandirea tolerantei fata de drog si necesitatea cresterii dozei unui consumator inveterat. Dr. William Lockhart descria fenomenul tolerantei in sectiunea lui Turnerdin 1876:
"In cazul primelor pipe, fumate in faza incipienta, cateva granule sunt suficiente pentru a produce efectul scontat. Dar, ulterior, aceasta cantitate redusa trebuie crescuta treptat pentru a produce acelasi rezultat; consumul este din ce in ce mai frecvent, victima fiind curand neita sa consume o drahma sau saizeci de granule pe parcursul unei singure zile. Aceasta cantitate zilnica ii va fi suficienta fumatorului timp de cativa ani, insa in cele din urma trebuie sporita pana la doua, trei, patru sau chiar cinci drahme zilnic*

Lockhart descria si cum, in timp, fumatorul de opiu si-ar putea da seama ca nu mai consuma drogul pentru efectul sau placut, ci pentru a indeparta simptomele de sevraj:
"Fumatorul continua sa-si foloseasca pipa, obisnuindu-se astfel din ce in ce mai mult cu dependenta de indragitul sau obicei. Treptat, apare si pretul: el nu mai poate duce o viata linistita fara acest stimulent; placerea a disparut complet, insa el trebuie sa scape cu orice pret de durerea trupului si de neclaritatea mintii ce apar in lipsa drogului."
Aceasta descriere se potriveste situatiei dramatice a oricarui heroi-noman modern. Iar Lockhart a descris foarte corect simptomele fizice tipice, asociate sevrajului de opiacee.
Chiar acceptand hiperbolele ce nuanteaza uneori relatarile observatorilor vremii, nu ne putem indoi de faptul ca opiul afecta in mod frecvent si grav sanatatea si bunastarea chinezilor, bogati sau saraci, care consumau acest drog si deveneau uneori dependenti de el. in principiu, trebuie acceptat faptul ca fumatul opiului nu era un obicei inofensiv, insa apare problema multiplicarii. Pentru a aprecia gradul probabil de afectare a populatiei, trebuie mai intai sa avem o imagine a frecventei cu care opiul era consumat intr-o maniera nociva spre deosebire de consumul ocazional.
Aceasta problema a fost cercetata in mod repetat de catre analistii secolului al XlX-lea si, in special, de catre activistii antiopiu. Pentru a gasi un raspuns, ei au calculat cantitatea totala de opiu exportat din India (o parte poate sa fi ajuns in alte tari in afara Chinei), au adaugat un procent pentru nivelul probabil al productiei chineze interne de opiu si au impartit consumul total presupus la nivelul moderat de consum al unui consumator obisnuit de opiu - astfel, considerau analistii, se putea determina numarul consumatorilor constanti de opiu. Orice statistician modern ar sublinia cu siguranta caracterul inadecvat al acestei abordari matematice, ce pleaca de la presupunerea ca toti consumatorii fumeaza o cantitate similara. insa prin anii 1870, numarul de aproximativ trei milioane de consumatori confirmati a inceput sa fie citat dintr-o sectiune in alta. in acea perioada, populatia Chinei era estimata la 300 de milioane de locuitori. Din perspectiva geografica, distributia consumatorilor de opiu era inegala. Cei mai multi erau concentrati in zonele de coasta, mai frecvent in orase decat in sate, mai multi in randul muncitorilor saraci decat in cei al bogatilor, desi se regaseau fumatori de opiu si printre intelectuali, printre mandarini si chiar la Palatul imperial.
Poate ca, privind retrospectiv, este mai bine sa consideram aceste estimari din secolul al XlX-lea drept presupuneri obtinute in circumstante nefarabile. Ele nu pot oferi decat indicatii foarte aproximative in privinta incidentei reale a consumului si ne furnizeaza chiar si mai putine informatii in privinta gradului de raspandire a dependentei de opiu intr-o anumita perioada sau intr-un anumit oras. Ceea ce se poate concluziona, totusi, cu suficienta siguranta este ca efectele nefaste ale opiului asupra consumatorilor constituiau in unele localitati un lucru obisnuit, evident si infricosator. Disponibilitatea unor cantitati atat de mari de opiu a sporit probabilitatea unor asemenea consecinte. Desi este posibil ca unii martori sa fi exagerat, amplificand temerile, consecventa relatarilor acestora, combinata cu valorile importurilor, sustine concluzia ca, prin comertul cu opiu, britanicii au afectat grav bunastarea poporului chinez. Problema nu a fost inventata de misionari si de alti astfel de agitatori.
Imparatul Celest protesteaza
Acum intrebarea este redirectionata dinspre efectul nociv asupra indivizilor catre impactul comertului cu opiu asupra statului chinez. in anul 1839, a fost pus in circulatie un document remarcabil, despre care se spunea ca ar fi fost o scrisoare pe care imparatul Chinei i-ar fi adresat-o reginei Victoria, pe care el o considera suverana unei natiuni subordonate - el, in calitate de imparat Celest, stapanea lumea. Scrisoarea a fost citata intens de catre activistii antiopiu, care nu-i puneau la indoiala autenticitatea, lata un fragment edificator din acea epistola amenintatoare:
"Curtea Noastra Celesta este inrudita cu tot ce exista intre cele patru mari insa a aparut un trib de oameni depravati si barbari, care au produs opiu pentru fumat efectele sale otravitoare se infiltreaza zilnic din ce in ce mai adanc in izrul central, in sanul bogatului, fructuosului si infloritorului sau popor Astfel, cei ce fac negot cu opiu sau care-i inhaleaza fumul pe acest teritoriu r fi de acum supusi pedepselor celor mai aspre, iar obiceiul atat de raspandit va fi interzis definitiv Acum am dori sa cadem la un acord cu onorabila astra Maiestate in privinta unei cai de a sfarsi definitiv cu acest opiu, atat de daunator omenirii in privinta celui deja produs, dorim ca onorabila astra natiune sa emita mandate pentru adunarea acestuia, astfel incat intreaga cantitate sa fie aruncata in adancurile marii.*

Scrisoarea se incheia cu un avertisment caracteristic stilului preferat in acea vreme in misivele imperiale:
"Atunci cand Maiestatea astra va primi acest document, trimiteti-ne de urgenta un raspuns in care sa ne comunicati masurile pe care le veti adopta pentru eliminarea totala a opiului din toate porturile. Nu incercati nicidecum sa evitati sau sa amanati problema prin cuvinte frumoase si false. Reflectati cu seriozitate. Respectati aceste lucruri cu seriozitate."
Indiferent daca aceasta scrisoare era sau nu autentica, mesajul sau fundamental se alinia perfect pozitiei guvernului chinez in problema opiului, dupa cum o reflecta multe alte declaratii si ordonante. Mai mult, ea ar putea fi interpretata ca o avertizare timpurie a riscului reactiei extreme si adecvate a chinezilor la continuarea comertului cu opiu: in anul 1839, ei au sechestrat intreaga cantitate de opiu britanic aflata in depozitele din portul Canton, procand izbucnirea Razboiului Opiului din 1840-l842; m reveni imediat la acest conflict.
Daca guvernul chinez considera opiul drept o amenintare la adresa natiunii in general, chinezii aveau si unele surse de ingrijorare nationala mai specifice. Functionarii, atat cei marunti, cat si inaltii demnitari, erau mituiti in mod flagrant. Contrabandistii de opiu ce actionau de-a lungul coastei asteptau ca un functionar local sa urce la bord si sa-si spuna pretul complicitatii, apoi incheiau un acord la un pahar sau doua de coniac. Se manifesta, de asemenea, si ingrijorarea privind scurgerea rezervelor monetare, o mare parte a opiului fiind platita in argint. in anii 1870, s-a calculat ca suma totala cheltuita anual de chinezi pe acest drog era de aproximativ 8 milioane lire, o suma apreciabila. Se manifesta si ingrijorarea privind impactul fumatului opiului asupra eficientei armatei imperiale, teama ce preura intr-un mod straniu nelinistile de mult mai tarziu ale americanilor in privinta consumului de heroina in Vietnam ( modulul 10). Theodore Christlieb, un teolog german care a scris despre comertul cu opiu, afirma ca in anul 1832, "din 1000 de oameni trimisi de guvernatorul Cantonului impotriva rebelilor, comandantul a trebuit sa expedieze acasa 200, deoarece acestia devenisera incapabili sa-si indeplineasca indatoririle militare datorita consumului de opiu". Christlieb sustinea, de asemenea, ca incidenta fumatorilor de opiu in randul man-ciurienilor era de 40% si relata ca o sursa i-ar fi dezvaluit ca "o jumatate dintre eunucii de la palat fumeaza opiu; fiecare are in apartamentul sau cate o camera de fumat opiu". Faptul ca acest Doctor al Divinitatii prusac era probabil extrem de credul este dovedit, insa, de citarea unui numar de 600 000 de decese anuale procate de consumul de opiu in randul chinezilor.