Contributia orelor de indeletniciri practice si abilitare manuala la terapia tulburarilor psihomotricitatii copilului deficient mental

CONTRIBUTIA ORELOR DE INDELETNICIRI PRACTICE SI ABILITARE MANUALA LA TERAPIA TULBURARILOR PSIHOMOTRICITATII COPILULUI DEFICIENT MENTAL

- metode si procedee -

A opera modificari in cadrul unor individualitati maladive, copin deficienti mintal cu dificultati motorii, inseamna de fapt a transforma comportamentul copilului simultan cu intreaga sa personalitate.

Fiecare elev prezinta anumite tulburari care trebuie luate in consideratie in ul individualitatii sale pentru a ajunge la scopul propus adica la formarea unor deprinderi motorii care sa ii imprime exprimari practice suple, libere, relaxante, exprimari care sa aiba un inteles atat pentru cei care le efectueaza, cat si pentru celelalte persoane.

Aceste deprinderi vor deveni un dar oferit 646d36g altora si totodata un motiv de satisfactie personala, adica in cele din urma vor genera un schimb.

Reeducarea psiho-motricitatii este pana la un anumit punct o terapie prin modificarile pe care le provoaca prin satisfactia de a invinge greutatile, o victorie care se va intinde si asupra cerlorlalte activitati scolare cotidiene.

Reeducarea psiho-motricitatii copilului deficient mintal se supune anumitor reguli generale ce trebuie bine cunoscute, insa ea nu trebuie sa puna in fata statorniciei rigide a deprinderilor initiale ale deficientului motor alte modalitati rigide, dimporiva , trebuie sa fie supla si sa se axeze pe o gama vasta si variata de tehnici, metode si procedee.

Prin activitatile de indeleticiri practice si abilitare manuala elevul deficient este implicat intr-un proces de invatare gradata prin care va aborda activitati simple, placute, atractive si va dobandi o experienta bogata (vizuala, perceptiva, motrica) de intelegere generala, activitati ce-si vor indeplini in acelasi timp si rolul corectiv.

Terapia ocupationala desfasurata in orele de indeleticiri practice si abilitare manuala strans legate cu celelalte activitati didactice este o metoda terapeutica care are menirea sa vindece printr-o munca placuta sau pe care noi, cei care educam, o facem sa fie placuta si acceptata incat sa se subinscrie scopului major al recuperarii psiho-motorii, scop subordonat dezideratului de a cultiva la elevi o atitudine pozitiva pentru activtate in general .

Elevul este stimulat sa lucreze spre a-si satisface anumite cerinte vitale, spre a i se redestepta dorinta de a paticipa la viata de grup, de a se integra in viata sociala.

Cadrul didactic are libertatea de a alege tipul de activitate in functie de particularitatile clasei, de dificultatile si dezvoltarea psihomotrica a fiecarui elev.

Eterogenitatea formelor de dezvoltare psihomotrica din fiecare clasa in parte va necesita organizarea, activitatile desemnate pe grupe cu nivel de dezvoltare aproximativ echivalent care vor primi spijin diferit din partea invatatorilor si vor avea de executat sarcini cu grade de dificultate nuantate.

Wallon, vorbind despre metodele diverse ce pot fi utilizate in procesul de recuperare psiho-motorie spune ca este imperios necesar sa se respecte o anumita ordine in utillizarea acestor metode dand intaietate acelora pe care subiectul le prefera.

Practica scolara ne-a confirmat aceasta determinandu-ne sa stabilim in scopul educarii psiho-motricitatii elevilor deficienti, drept criteriu esential in alegerea uneia sau alteia din metodele de stimularea motricitatii, placerea, preferinta subiectilor incat metodele alese sa nu declanseze in elev nici anxietate, nici blocare, nici opozitie.

Satisfactiile pe care copilul le gaseste in activitatea propusa constituie criteriul esential drept pentru care e periculos sa studiem psiho-motricitatea numai in ul motoriu si sa ne preocupam rigid doar de studiul omului motoriu (H. Wallon).

Educatorul, pe parcursul intregului drum al dezvoltarii psiho-motricitatii, trebuie sa lupte continuu contra inhibitiei motrice, elevul deficient avand incapacitatea de a-si inhiba reactia la toti stimulii care induc activitatea motrica.

El trebuie sa aiba in vedere ca orice obiect care poate fi impins, tarat, pliat da nastere unei reactii indeosebi motrice, din partea elevilui deficient.

In organizarea educarii psiho-motricitatii pedagogul (psihoterapeutul) trebuie sa aiba in vedere cateva obiective generale calauzitoare in actiunea sa recuperatorie, ca:

a.     imbogatirea cunoasterii realitatii prin contactul activ si direct al elevilor cu diverse materiale, unelte simple si obiecte

b.     activizarea intregii personalitati in activitati succesiv gradate in vederea maturizarii psihice si motrice;

c.      realizarea terapiei motice si mintale in limitele particularitatilor de care dispune fiecare copil;

d.     abilitarea manuala generala si a intregului organism in vederea consolidarii in viitor a abilitatior profesionale.

Iata cateva dintre metodele ce pot fi utilizate de catre educator in procesul recuperarii psihomotorii, in vederea realizarii obiectivelor prezentate:

1. Desenul indicat cu prioritate la clasele mici, preferat de subiectii de toate varstele. S-a constatat ca este deosebit de util si indragit de elevi desenul pe baza de indigou. Acesta este necesar pentru ca (la fel ca si in cazul scrierii) copilul isi poate controla singur miscarile si apasarea mainii.

Este foarte pretuit de elevi fiindca materialul este rezervat in genere adultilor, iar folosirea lui ofera copilului posibilitatea de a se valoriza.

2. Colorarea cu ajutorul urilor scobite (conturarea).

Aceste uri sunt sabloane de carton sau sabloane scobite ce reprezinta diverse obiecte, animale, persoane. Elevul trebuie sa tina obiectul cu o mana, in timp ce cu mana cealalta duce creionul de-a lungul marginii interioare sau exterioare a urii sapata in material.

Coordonarea simpla a celor doua maini nu se poate obtine uneori din capul locului nici chiar de la elevii mai mari. In cazul acesta, trebuie sa tinem noi ura, iar subiectul sa traseze linia. Treptat, el ajunge sa se descurce singur si apoi sa coloreze ura respectiva.

3. Decuparea cu foarfecele sau cu mana a unor benzi de hartie sau a unor uri desenate in prealabil, explicandu-se tehnica ce trebuie adoptata pentru a coordona miscarile si luand aminte la coordonarea celor doua maini. De obicei, acest procedeu se asociaza cu lipirea urilor taiate.

Decuparea urilor colorate extrase din reviste poate inlesni ideea de a propune elevilor exercitii de motricitatea fina, exercitii care le plac.

4. Indoirea foilor de hartie scoate foarte repede la iveala eventualele deficiente ale simtului de orietare spatiala.

In atare conditii, acesta se cere a fi educat, caci cea mai fina adaptare motorie a copilului depinde in mare parte de el.

Ca exercitii posibile vom mentiona in ordinea crescanda a dificultatilor:

a.     indoirea simpla a foii de hartie de-a lungul unei axe;

b.     indoirea in patru a unei hartii de forma patrata, de-a lungul a doua axe mediane;

c.     

indoirea imitand cutele burdufului de la acordeon. Exercitiul pretinde aranjarea exacta a cutelor, apasarea degetelor si intoarcerea hartiei pentru a forma fiecare cuta;

d.     impletirea a trei benzi de hartie;

e.      impletirea de ghirlande din doua benzi de hartie rezistenta, de culoarea preferata (operatie ce necesita o succesiune de miscari mai complexe).

5. Execitii cu plastilina.

Le putem atribui un loc preferential daca plac subiectilor, plastilina fiind un material foarte adecvat (deoarece nu opune prea mare rezistenta) pentru dezvoltarea supletei si fermitatii gesturilor.

Pe langa plastilina se pot folosi perle, hartie, chibrituri sau betisoare, elevul putandu-se distra confectionand diverse obiecte si valorificandu-si imaginatia.

Prin exercitii analitice foarte scurte (2-5 minute) se pot cultiva mai sistematic flexibilitatea, disocierea si coordonarea miscarilor mainilor.

6. Jocurile cu bile

Jucandu-se cu bile elevii invata treptat sa le arunce in locuri precise, tinand bila intre degetul mare si aratator, apoi lovind-o cu spatele unuia din cele doua degete si aruncand-o ca de obicei cu degetul mare apasat si aratatorul indoit.

7.Exercitii cu cartile de joc pot fi un pretext pentru manipularea cartilor care ofera prilejul de a exersa supletea si finetea gesturilor ca si coordonarea miscarilor celor doua maini.

In aceste imprejurari, elevul poate invata o serie intreaga de miscari de cele mai diverse tipuri.

8. Diverse impletituri

Metoda importanta (ce se utilizeaza pe scara larga in scoala noastra) care familiarizeaza pe elevi cu un numar insemnat de materiale, cu proprietatile acestora precum si cu diverse procedee de lucru menite a contribui la terapia psiho-motrica a elevului deficient.

Impletiturile imbogatesc cosiderabil bagajul de cunostinte al elevilor prin faptul ca provenienta materialelor fiind diferita (sfoara, panusi de porumb, papura, paie, sarma, fire sintetice) educatorul va avea prilejul sa dea si unele explicatii elementare despre aceste materiale, despre ramurile de productie la care se refera.

9. Tehnica picturii si a desenului liber cu creioane colorate, pensula si acuarela pe hartie, panza, sticla, ceramica, pe langa faptul ca impulsioneaza motricitatea, constituie o terapie complexa oferind copilului posibilitatea de a se exprima, instalandu-se din capul locului o reeducare psiho-motorie pe ludic (la copin de varsta mai mica) sau tehnic (la copii de la 10-l2 ani).

Chiar din momentul folosirii picturii libere educatorul trebuie sa intervina continuu modificand pozitia corpului, a mainii, sa amelioreze mai ales statica generala a corpului. Totusi, la acest nivel nu este vorba de o reeducare psiho-motrica propiu-zisa, copilul trebuind sa fie lasat sa actioneze singur, iar comportamentul lui cerand sa fie observat in vederea luarii altor masuri pentru dobandirea supletei si a usurintei in gesturi.

10. Activitati de expresie motrica ce se bazeaza pe folosirea de material plastic, lemn pentru microsculpturi, material pentru broderii diverse si complexa activitate de pirogravat.

In activitatea de educare psiho-motorie, educatorul indiferent de metoda sau metodele folosite trebuie sa aiba permanent in vedere elementul relaxarii subiectilor.

Aceasta are menirea de a calma intr-o masura oarecare subiectul si a-l face sa accepte parcurgerea tuturor etapelor de lucru (dupa Schultz).

Relaxarea este necesara pentru ca permite crearea unor relatii de natura speciala intre educatori si copii. Aplicarea acestei tehnici pare sa duca si la formarea sentimentului de incredere in copil, la disparitia reactiilor de prestanta care stanjenesc educarea psiho-motorie.

Paralel, educatorul trebuie sa solicite incetul cu incetul o mai mare autonomie a subiectului si o emancipare progresiva printr-o mai mica fregventa a controalelor si prin ajutorul concret acordat din ce in ce mai rar.

Si, in sfarsit, relaxarea s-a dovedit si mai necesara in activitatea practica mai ales la cazurile care prezinta simtitoare tulburari de caracter.

In utilizarea modalitatilor si tehnicilor de dezvoltarea psiho-motricitatii trebuie sa-si dea mana inva, educatorul, profesorul de educatie fizica (CFM), logopedul (CDV) si psihologul scolar pentru ca printr-o activitate concentrata de lunga durata cu o evidenta clara (tinuta in caiete care contin tulburarile si progresele pe motric al fiecarui elev) sa se obtina succesul scontat.

Prin metodele despre care am vorbit si mai ales prin modul lor de utilizare trebuie sa dovedim ca se poate face din metoda noastra un mijloc de a-i ajuta pe copin cu tulburari psiho-motorii in vederea obtinerii unei eficiente moderate sau chiar maxime cu minimum de cheltuiala energetica.

Inainte de a pune punct handicapului, noi educatorii, ne gasim in fata fiecarui copil incercand sa ne adapam specificului lui, totodata incercand sa adaptam copilul cu exigentele propuse.

In complexa munca de recuperare psiho-motorie educatorul executa contiuu o miscare de du-te vino intre terapeutica organizarii generale terapeutica etiologica, simptomatica si metodele pe care trebuie sa le foloseasca, iar aceste patru copartimente sunt in continua evolutie, fiecare progres inregistrat cu fiecare subiect modificand uriasul ansamblu al recuperarii psiho-motorii, ansamblu care poate si trebuie sa stea sub semnul progresului ce vizeaza indemanarea, precizia, viteza, organizarea spatio-temporala si celelalte aspecte de baza ale motricitatii.

Scopul tehnicilor prezentate mai sus nu este numai acela de a ameliora psiho-motricitatea, ci de a actiona asupra intregii personalitati a elevului in vederea recuperarii lui totale pentru ca totul este subordonat perspectivei scolarizarii copilului ce prezinta tulburari psiho-motorii intr-o viitoare profesie utila societatii in care acesta sa se realizeze plenar.