Desenul si pictura la copii

DESENUL SI PICTURA LA COPII

In anul 1985, la Editura R. Laffont, iesea de sub tipar lucrarea exceptionala intitulata La cause des enfants, in inile careia autoarea Fr.Dolto preciza: este inscris in conditia omului de a nu-si putea dezvolta personalitatea decat in contextul unei << a doua nasteri >>. Oamenii, in general, remarca psihanalista franceza, catalogheaza ca pe o simpla manifestare de misticism cea ce nu este, in fond, altceva decat procesul umanizarii pur si simplu. Trecerea de la un stadiu vegetativ la unul animal constituie nasterea mamifera, prima nastere, pe cand cea de-a doua nastere reprezinta trecerea de la stadiul de dependenta animala la libertatea umana a DA-ului si NU-ului, fiind o nastere la constiinta vietii simbolice, o existenta specifica, tocmai in aceasta consta mutatia care face dintr-un mamifer o fiinta omeneasca.

Mircea Eliade, referindu-se la acelasi fenomen, reliefa ideea ca nu devii om intreg decat dupa ce ai depasit si abolit, intr-o anumita masura, umanitatea naturala nascandu-se a doua oara. In aceasta perspectiva filozoful Socrate, nu intamplator se a cu o moasa. El il ajuta pe om sa se nasca la constiinta de sine , eliberandul din starea de ignoranta si confuzie. In consecintele ei ultime, maieutica socratica, nu este nimic altceva decat o priza de constiinta, o trezire a ind 353d31d ividului si a capacitatilor sale aflate inca in stare latenta.

Daca adaugam si afirmatia celor spuse pana in prezent, potrivit careia omul nu poate deveni om decat prin educatie (Kant), consider ca avem destule argumente in spijinul ideii ca dincolo de determinantele genetice, educatia are rolul important in structurarea personalitatii individului, in conurarea unui anumit tip de relatii intr sine si semenii sai. Numai ca si aici se realizeaza intalnirea dintre conceptia socratica si cea a lui Steiner asupra educatiei ca maieutica a personalitatii; a educa nu inseamna a prefabrica oamenii dupa un model mai mult sau mai putin utopic, ci a elibera in fiecare calitatile existente in stare latenta, permitandu-i astfel sa-si puna in valoare tot ceea ce inseamna talent, abilitate si imaginatie creatoare.

Sistemul formativ-educational trebuie sa fie complet independent, cel putin in primele sale etape, de cerintele economice si politice alea societatii. Considerand ca societatea se structureaza in trei domenii distincte, ca si Steiner optam pentru delimitarea clara a celui dintai (cel spiritual-cultural) de celelate doua (economic si politico-juridic). Sansa fiecarui individ de a-si elibera si de a-si pune in valoare insusirile depinde, cel putin in prima parte a existentei lui, de parinti si de educatori. Rolul acestora este de a incuraja talentele copilului si de a le lasa sa se fructifice in cadrul societatii si nu de a mutila personalitatea copilului in beneficiul lor propriu (satisfacandu-si diferitele fantasme si conpensandu-si insuccesele) sau in beneficiul unor imperative tehnico-economice sau politico-ideologice.

Din pacate, sistemul educational clasic se transforma tot mai mult intr-o adevarata institutie de alienare a individului, de depersonalizare a acestuia, de sablonizare si tipizare a cea ce, in mod logic ar trebui sa fie unic si irepetabil.

Incercarea de a organiza sistemul educational dupa modelul procesului de productie si exclusiv in functie de cerintele acestuia reprezinta, probabil, una din cauzele (daca nu cumva cea mai importanta) crizei morale ce confrunta aproape toate societatile contemporane. Caci, in loc sa formeze personalitati mature si responsabile, capabile de empatie, deschidere si toleranta, un sistem educational subordonat excesiv intereselor economice nu stimuleaza adeseori decat un pragmatism reductionist. Achizitionarea unor cunostinte si cultivarea unor deprinderi pur utilitariste se realizeaza, adeseori, in detrimentul componentei artistice, bazate pe creativitate si originalitate.

Atentia cu totul remarcabila pe care Steiner a acordat-o preocuparilor din sfera artelor (desen, pictura, teatru, muzica, euritmie) nu exprima atat dorinta unor viitori artisti, cat mai ales vointa stimularii si dezvoltarii, in toate directiile, a capacitatilor creatoare cu care este inzestrata fiinta umana. Pe de alta parte, nu trebuie pierdut din vedere faptul ca activitatile de ordin artistic au o finalitate si o eficacitate cu mult mai cuprinzatoare decat este dispus sa accepte simtul comun.

Daca ar fi sa ne referim numai la desen, pictura si euritmie, se pot face urmatoarele precizari:

-         desenul si pictura constituie domenii de mare finete, cu ajutorul carora educatorii pot realiza o profunda cunoastere a temperamentelor si problemelor emotionale ale copiilor;

-         cand privim desenul unui copil ne interesam de desen in masura in care ne interesam de copil (nu ne amuzam fara sa ne gandim la munca desenatorului asa cum am face in cazul cand privim desenul unui adult).

Desigur, putem studia desenele unor copii chiar necunoscuti, dar desenul copilului are o slaba valoare informativa, este necesar sa in terogam copilul asupra intentiilor sale, sa-l punem sa ne explice desenul.

Prin marturia sa copilul dezvaluie nu numai certe aptitudini practice (abilitate manuala, calitati perceptive, buna orientare in spatiu etc.), dar mai ales trasaturi ale personalitatii sale (reactiile sale emotionale de moment, atitudinile sale afective in situatii determinante, preferintele, cerintele sale de interes, viziunea supra lumii etc.).

Dintre urile multiple in care se manifesta personalitatea copilului in desen (asa cum au fost conturate prin studiile psihometrice, clinice si de generalizarile statistice), se prezinta in continuare urmatoarele trei:

A. Valoarea expresiva a desenului

Gestul grafic, maniera in care copilul trateaza suprafata alba, alegerea formelor si locurilor sunt elemente ce exprima starea sa emotionala, temperamentul sau cea ce este cunoscut sub numele de valoarea expresiva a desenului

-         Cu privire la gestul grafic, se distinge linia furioasa, agresiva (care poate, la limita, sa antreneze o ruptura, o sfasiere a hartiei), de linia ezitanta, abia subliniata. In acest sens, unii autori considera ca studiul desenului nu difera fundamental de grafologie, el putand sa costituie un simplu caz particular. S-a realizat o clasificare a diferitelor tipuri de trasaturi si s-a incercat o corespondenta grafica intr-un anumit tip de emotii. S-a putut, de exemplu, verifica existenta unei mari concordante intre expresia grafica, umor si caracter.

-         O analogie ar exista, de asemenea, intre cadrul spatio-temporal in care se situeaza copilul si spatiul grafic sau, altfel spus, un paralelism intre pulsiunile sale si miscarile grafice. Copilul ambitios, care cauta sa-si afirme prezenta sa in tot locul si in orice moment, va avea un desen care va acoperii pe cat posibil spatiul foii. Deseori, insa, umplerea sistematica a intregii foi poate fi in egala masura un semn de imaturitate, dupa cum utilizarea unui spatiu exagerat de mic poate fi un semn de dezechilibru.

Conceptia simbolica asupra spatiului (Pulver) propune o divizare a foii de desen in trei zone orizontale si doua zone verticale. Zona orizontala superioara ar simboliza idealul, zona mediana centrul de interes cotidian al copilului, zona orizontala inferioara pulsiunile sale primitive; banda verticala dreapta ar prezenta viitorul, iar cea stanga trecutul.

Aceasta conceptie este mult discutabila. Tendinta spre zona superioara a inii ar indica si propensiunile spre orgoliu, pe cand zona inferoara, de la baza foii, ar ilustra stabilitate si puternica inradacinare.

-         Studiul formelor (Rose Alschuler si B.Weiss Hattwick) a urmarit realizarea unei atii intre stilul grafic si viata afectiva a copilului. Astfel, copin care manifesta interes mai ales pentru liniile drepte si pentru unghiuri sunt copii relisti, deseori cu o buna capacitate de organizare si initiativa.

Dimpotriva, cei care prefera liniile curbe sunt sensibili, foarte imaginativi, dar fara incredere in ei, cautand aprobarea adultilor.

De asemenea, predominarea formelor circulare ar fi un semn de imaturitate si feminitate, echilibrul dintre formele circulare si liniile verticale ar indica un echilibru si control al impulsivitatii; predominarea verticalelor ar fi proprie temperamentelor active, energice, barbatesti orientate spre exterior. Mai rara predominarea liniilor orizontale ar fi adesea un indicator al conflictelor psihologice.

-         Cercetatorii s-au preocupat si de studiul dispunerii, al orientarii liniilor in spatiu. Astfel, a fost opus spiritul de decizie al celor ce-si orienteaza liniile in directii coerente, celui impulsiv, al celor ce-si orienteaza liniile in toate directiile.

Predominarea formelor unghiulare ar reflecta maniera regresiva, dispunerile in zig-zag si liniile sparte, din bucati, ar fi semne ale instabilitatii, ier preferinta pentru puncte sau mici pete ar exprima ordinea si meticulozitatea.

Fata de cele mentionate mai sus se impune si precizarea urmatoarelor aspecte:

Pana la 7 ani, prezenta unor elemente grafomotorii (linii,forme, directii, etc.) si repetarea acestora sunt in sine putin relevante, deoarece copilul are nevoie sa-si exerseze mana, sa-si insuseasca aceste elemente; unele perseverari stereotipe, coroborate cu raspunsurile copilului la alte probe, pot indica fenomene de rigiditate mintala, chiar de retard, dupa cum nu orice curba inseamna imaturitate, dimpotriva, precocitatea in realizarea liniei curbe si a personajelor in miscare poate fi un semn al flexibilitatii mintale, al creativitatii. Dupa intrarea copilului in scoala, aceleasi elemente dobandesc semnificatii psihologice noi.

-         Culoarea are, de asemenea, o valoare expresiva. Fiecare culoare are efecte proprii. Culorile reci, in particular tonurile albastre, au tendinta sa se concentreze, sa fuga din fata privirii noastre, pe cand tonurile de rosu iradiaza, tind sa avanseze spre noi.

Exista culori care se completeaza sau se opun. Anumite combinatii dau impresie de armonie, de coerenta, altele, din contra, provoaca efecte contrastante. Notiunea insasi de ton cald sau ton rece este semnificativa si pare sa fie legata de proprietatile fizice elementare ale culorii.

Aceste efecte ale culorilor sunt induse si de corespoendentele naturale dintre culori si anumite elemente naturale. De exemplu, intre rosu si sange, simbol al vietii, dar si al ranirii, al ferocitatii; intre bleu si cer sau apa; intre verde si vegetatie; intre galben si foc sau lumina.

Corespondentele dintre culori si natura vizeaza nu numai lucrurile, ci si diferitele stari ale substatei. De exemplu, tonurile opace si terne evoca o substanta materiala rezistenta, in timp ce tonurile vii au o calitate aeriana, care evoca jocul luminii traversand lucrurile.

Impresiile de tristete sau de bucurie, de armonie sau de tensiune pot fi citite din desenele copiilor. In ansamblu, culorile calde sunt apanajul copiilor deschisi, bine adaptati grupului, in timp ce culorile neutre caracterizeaza copin inchisi in ei insisi, independenti si adesea agresivi.

Rosul, culoarea preferata de copii mici, mai tarziu va exprima manifestari de ostilitate si dispozitii agresive.

Printre copin care utilizeaza albastru se pot distinge doua grupe: cei care cauta sa se conformeze regulilor exterioare, dar care in profunzime nu le accepta, si cei care se conformeaza de asemenea, regulilor grupului, dar sunt suficient de evoluati ca sa le accepte.

Negrul ar exprima inhibitie, teama si s-ar asocia unui comportament depresiva; portocaliul o stare de fericire de relaxare, verdele o reactie fata de discplina prea riguroasa; violetul tensiuni conflictuale.

Prezinta, de asemenea, interes alegerea nuantelor si reprezentarea acestora; suprapunerea exprima conflictul dintre diverse tendinte; izolarea acestora exprima rigiditate si teama; amestecul fara discriminare ar exprima imaturitate si impulsivitate.

B. Valoarea proiectiva a desenului

Stilul general de reprezentare exprima dispozitiile fundamentale ale viziunii copilului asupra lumii si constituie valoarea proiectiva a desenului.

Valoarea proiectiva a desenului copilului se refera la efectul provocat de acesta, stilul sau personalitatea ca tonalitate (in psihanaliza proiectia are un sens bine determinat, sensul de proiectiv utilizat aici este diferit de cel psihanalitic).

Astfel, in desenele unor copii domina miscarea si culoarea, miscari ascendente si miscari descendente ale personajelor, arborilor,etc, preferinta pentru anumite culori, in timp ce la altii domina un echilibru, personajele au atitudini rigide, parca sunt inchegate, linia este riguros uniforma, iar juxtapunerea culorilor da ansamblului un aspect armonios.

Francoise Minkowska distinge, in acest sens, doua tipuri de temperament rationalul care se complace in abstract, in imobil, solid si rigid caruia ii scapa miscarea si intuitivul, care mai mult gandeste decat simte, care separa si discerne obiectele prin contururi precise; senzorialul, din contra, aplecat spre concret, mai mult simte decat gandeste, vede lumea in miscare, in imagini totdeauna vii, departe de orice abstractie.

In desenul copilului se regaseste aceasta opozitie atat in desenele libere, cat si in desenele cu tema.

Copilul senzorial se intereseaza de obiectele familiare, ii place sa le acumuleze, ceea ce da desenului sau impresia de bogatie extrema. In peisaje apar case, arbori, personaje. In detaliu, fiecare obiect este reprezentat cu o grija deosebita, totul este viu, totul se misca, totul este in curbe si sinusoide. Alegerea culorilor este, de asemenea, caracteristica.

Tipul senzorial iubeste tonurile vii, realiste, culoarea domina forma si da ansamblilui o impresie de lumina si viata.

Copilul rational este exact opus; costructia este precisa, echilibrata, statica, trasaturile sunt nete, domina simetria, obiectele lasand intre ele suprafete vide.

Merita sa se considere ca aceasta opozitie nu defineste doua grupuri de copii, ci mai curand doi poli in particularitatile formale ale desenelor copiilor.

In general, ambele tendinte se regasesc doar in modalitati schimbatoare.

C.Valoarea narativa a desenului

Desenul copilului reflecta, de asemenea, centrele sale de interes, gusturile, preferintele. Aceste mobiluri determina copilul sa faca un anumit desen si nu altul. Rareori copilul alege tema desenului pe baza sugestiei altei persoane. Cel mai adesea alegerea obiectului este determinata de situatie: un sejur pe malul marii, la munte, o vizita la gradina zoologica sau la circ.

Sunt apoi evenimentele de sezon: Anul Nou cu peisaje de iarna, cadouri, Pastele cu oua colorate si/sau incondeiate etc.

Vederea unui obiect care marcheaza constient sau nu imaginatia copilului constituie, de asemenea, o ocazie pentru alegerea temei. De exemplu, noutatea obiectului: un avion, fructe de sezon etc. Deseori nu obiectul insusi va stimula optiunea, ci o imagine, o fotografie care il reprezinta. Nu atat obiectul il fascineaza, cat reproducerea sa, mai ales cand copilul descopera mijloacele pentru a-l reprezenta in imagine.

Tot astfel, desenele anterioare exercita o atractie puternica si favorizeaza repetarea acelorasi teme.

Uneori, cu ocazia unor erori, a unei improvizatii, copilul gaseste in schema sa obisnuita un sens nou sau descopera posibilitatea de aprezenta un nou tip de obiect.

Alegerea temei este deci, in general, determinata de doua serii de mobiluri: dorinta de reprezentare a unui anumit obiect, placerea de a reproduce anumite scheme grafice obisnuite si de ocazia mutatiilor deliberate sau inopinate de a incerca sa le aplice in reprezentarea altor obiecte care nu erau alese anterior.

Imitarea directa a unui obiect perceput nu joaca aici (cadrul valorii narative a desenului) decat un rol secundar. Ceea ce-i place lui nu este sa dea iluzia prezentei unui obiect absent, ci sa se asigure de puterea sa de a semnifica prin imagini. Copilul copiaza putin obiectele reale pentru ca acest exercitiu il ajuta sa-si perfectioneze schemele sale obisnuite.

Daca alegerea obiectelor este legata adesea de circumstante, ea depinde, de asemenea, de preferintele sale obisnuite, de lumea cotidiana, de cartile al caror continut il impresioneaza, de revriile lui etc.

Alegerea obiectelor si temelor este de altfel, in intregime curiosa. Un anumit copil va reproduce scene domestice, cu animale sau scene de explorare , etc. Un altul, scene de razboi, de agresiune sau scene din sporturi, etc. In spatele acestor teme se afla preocuparile cotidiene, dorintele, visurile copilului.

Repetarea unor teme are o mare valoare indicativa. De exemplu, in desenul satului/orasului la copin instabili emotional, apar cu mare frecventa strazi mai lungi si mai sinuoase.

In acest sens, nu trebuie uitata valoarea simbolica a temelor. Unele obiecte, scene sau particularitati de reprezentare a acestora trimit la experienta trecuta la interesele actuale sau de viitor, dar ele au in plus o valoare simbolica. universul nostru este o lume de forte si raporturi, conform afirmatiilor facute de Elena Badea, cercetator stiintific la I.S.E.. Astfel soarele simbolizeaza caldura, viata. Lumea obiectelor este o lume de simboluri. Copilul poate desena un leu pentru ca a vazut unul, dar pentru el leul este purtatorul unui sens, care-l distinge de alte animale. Acest domeniu al imaginarului, care ocupa un spatiu larg in viata copilului, se exprima in mod natural in desenele lui.

In concluzie, desenul copilului si dialogul adultului cu acesta dezvaluie structura si dinamica personalitatii copilului, relatiile lui afective cu lumea, miscarile de apropiere sau de retragere, care marcheaza raporturile cu fiintele sau lucrurile. Desenul si pictura dau posibilitatea copiilor, asa cum am vazut de altfel, de exprimare, de structurare si de dezvoltare a propriei personalitati; au valente psihoterapeutice general recunoscute.

Euritmia, care este, in fond, o vizualizare a limbajului, face conexiunea dintre sunet, simbolul grafic si gest, dintre concret si abstract dintre minte si corp, valorizandu-l pe acesta din urma, euritmia asigura nu doar o armonizare a miscarilor proprii, ci si o armonizare cu miscarile celorlalti. Scopul ei ultim este integrarea organica in miscarea unei comunitati (F.Carlangen, 1976).

R.Steiner a subliniat ideea ca activitatile artistice sunt menite sa elibereze, sa dezinhibe imaginatia si creativitatea copilului, sai dea sansa de a se construi pe sine insusi ca pe un intreg, de a-si coordona abilitatile intelectuale si cele practice, definindu-se ca intalnire fericita a celor trei dimensiuni fundamentale ale fiintei umane.

In contrast cu psihopedagogia clasica, cu solutiile si metodele acesteia, demersul steineriar pune accentul nu pe memorie ci pe intelegere, nu pe actul invatarii in sine ci pe apropierea artei de invata, de a cauta si a propune solutii proprii la probleme venind din varii domenii de activitate. In acest fel, suficienta mioapa bazata pe siguranta, adeseori falsa, decurgand din detinerea unui bagaj informational bogat, dar achizitionat in mod formal si mecanic (si care duce la atitudini conservatoare si negative fata de tot ce nu corespunde achizitiilor deja existente) este inlocuita cu o atitudine de deschidere, de curiozitate intelectuala, de toleranta fata de inedit si fata de personalitatea si ideile altora. La urma urmei, asa cum remarca subtil Nietzche, rolul educatorului nu este de a potoli ci de starni foamea intelectuala a copilului.