Perioada de asimilare a tanarului se considera aceea de elev de liceu si de aceea de student si intamant postuniversitar. Despre perioada de liceu am scris in modulul V al volumului.

Timpul studentului este perioada asimilarii specializate in ideea insusirii unei profesiuni. in devenire, deci strabatem rste succesive de asimilare al caror continut este definit in mod esential de raportul in care aceasta devenire ne angajeaza fata de societatea in care ne aflam. Perioada de asimilare vireaza de la o vreme spre circuitul invers, al daruirii si al restituirii. Este etapa de socializare a personalitatii, etapa care este atinsa printr-un proces de integrare, mereu reeditat la scara generalitatilor a fiecarei persoane. Existenta noastra, in esenta ei, consta in aceasta identificare, singura in masura sa perpetueze acele resurse care confera demnitate si continut umanitatii cu potential de perpetua imbogatire. O asemenea transformare nu este niciodata un salt brusc, determinat si dinamizat de maturizare spontana dupa cum nu este nici opera unor influente exercitate din afara. In realitate iti propui singur o finalitate sau o alegi cu ajutorul celor care si-au gasit mai de mult silitatea, te pregatesti pentru a o atinge si adeseori trebuie sa fii sprijinit si orientat de cei cu mai multa experienta si cu harul de-a o impartasi cu bunavointa, competenta si dragoste ceea ce ei stiu. Ascultati pe acesti oameni!

Germenii potentiali ai realizarilor ii contine tineretea. Dar ea ascunde promisiuni care singure nu pot sa se lideze spontan. Aici intervine activ opera de formare si dezvoltare a personalitatii, in revelarea unor aptitudini si in cultirea lor, deci iarasi in autoeluarea corecta si autoformare. Problema este asemanatoare pentru toate treptele strabatute in cursul insiruirii si pentru toate formele institutionalizate ale pregatirii noilor generatii. La semnificatia educati a universitatii se cere adaugat un plus de rigurozitate si de exigenta, derit din pozitia centrala pe care formarea specialistilor de inalta calificare o are in prezent pentru tara. Raspunderea individuala creste pe masura ce devine mai clara constiinta propriei lori. Este un sentiment pe care universitatea este obligata sa-l cultive cu atat mai mult cu cat verificari repetate au atestat realitatea si importanta acestor judecati de autoeluare responsabila spre care trebuie sa tinda universitarii "laureati" ai unui mare numar de examene si concursuri, pe care societatea ii investeste cu o deosebita incredere si carora Ie ofera climatul si posibilitatea nelimitata de a-si continua desarsirea in traiectorie ascendenta. Varsta coincide, in plus, cu momentul cand dorinta de afirmare se dovedeste a fi mai hotarata si cand necesitatea precizarii unui ideal atinge proportii maxime.
Un contact indelungat si de toata ziua cu studentii, spunea prof. O. Fodor ( Biblia, voi. III, p. 76.), l-a convins de sinceritatea si hotararea pe care le investesc in construirea profesiunii careia i s-a dedicat. Sesizam insa - uneori

si o anumita dezorientare in silirea metodei celei mai potrivite care sa garanteze aceasta reusita. Chiar cei mai plini de entuziasm in studiul lor, constata cateodata insuficienta randamentului raportat la proportia eforturilor depuse. Apare astfel o perioada de incertitudine, de dificultate, care le micsoreaza eficienta activitatii. Aceasta poate fi depasita numai cu ajutorul unui simt de orientare bine dezvoltat. Modul cum se insereaza aceasta busola reprezinta insa o problema de mare arta educati. Avem deci un aluat bun, depinde cum il framantam.
( si O. Fodor, voi. II, p. 36.)

Diversitatea umana
In sfaturile pe care le adresam tinerilor trebuie sa acceptam diversitatea umana ca un fapt real. Sa evitam prezentarea de sabloane rigide si sa facem o educatie cat se poate de personalizata, de aceea trebuie sa cunoastem bine tinerii cu care lucram.
Uneori, faptele evidente le percepem mai greu. Lucrul la vedere pare uneori mai ascuns. Asa, de pilda, diversitatea firii omenesti si semnificatiile pe care le comporta. Orice scoala de umanism teoretic, orice antropologie sistematizata accepta implicit postularea initiala - si care, in fond, nu este decat o conceptie derita a omului, fiinta ideala, considerand diversitatea aparenta a exemplarelor umane ca fiind accidentala si deci nesemnificati. in esenta, omul ar fi egal cu el insusi si atipiile pe care le obserm in fiecare zi nu ar fi decat rezultatul unor devieri de comportament prin interferenta naturii umane cu influente din afara. Ca nu este nimic nou sub soare in ceea ce-l priveste pe om nu este decat prea aderat. Insa ca oamenii nu sunt cu totii "semeni", este o constatare la fel de veche si de evidenta pe care suntem inclinati sa o trecem adesea cu vederea. Fiindca nu este acelasi om care a zugravit Voronetul, cu cel care a scos ochii celor zugraviti sau le-a desurat chipul; si nu acelasi "semen" a daltuit-o pe Venus si i-a strivit apoi nasul. Ca sa nu mai vorbim de oroarea mutilarii acelei statui din care Michelangelo a facut un simbol al durerii inspiratoare de compasiune. Este vorba numai de cazul clinic al unui paranoic sau avem de a face cu un iconoclast care neaga nu numai o civilizatie pe care o pune sub semnul intrebarii, ci insasi radacinile spiritului, incercand sa nimiceasca simbolic iubirea si compasiunea in numele unei "morale" a resentimentului? Chiar daca lucrurile nu stau astfel, gestul acelui posedat ne face sa reflectam cu amaraciune derutanta. Sa ne intrebam, intre altele, de ce unii renunta de buna voie la confort si prestigiu, pentru a se duce, ca Albert Schweitzer bunaoara, sa aline suferintele unor dezmosteniti, in timp ce altii se angajeaza de bunavoie sa-i tortureze si sa-i schilodeasca pe "semenii" lor lipsiti de aparare (si aceasta, dealtfel, in toate vremurile). Sau de ce multi mananca si se desfata pentru ca altii sa moara de foame si asa mai departe. Lista exemplelor diversitatii firii si atitudinilor omenesti este imposibil de epuizat. Acesta este faptul care izbeste. Oamenii nu sunt asemanatori ci mai degraba feluriti. Unul concepe si scrie Luceafarul sau Elegia de Marienbad, iar altii scriu anonime.

Bipolaritate si dialog in procesul educativ
Actul instructiv-educativ presupune, prin esenta lui bipolaritate si dialog. El integreaza doi factori, in mod necesar distincti - unul modelator si celalalt modelat, fara sa absolutizam sensul acestui flux. in semnificatia lor, acestia au fost in general si nu arareori priviti intr-un mod unitelateralizat, ca factor activ si respectiv, pasiv. Aceasta optica este depasita si deformata, ea nu respecta aderul. Atrage dupa sine serioase neajunsuri, care se resimt in activitatea de instruire si educare printr-un randament scazut al eforturilor.
Comunitatea spirituala a instructorilor si a elevilor acestora nu priveste doar aspectul afectiv. Pretuirea reciproca este indispensabila, consideratia si increderea, de asemenea; daca legatura este aureolata de sentimente mai calde, de dragoste si daruire, devotament si admiratie, se atinge mai adeseori superlativul superlativul. Aceasta comunitate nu se limiteaza insa nici la aspectul volitional, de urmarire cu tenacitate a aceluiasi scop. Ea ascunde bogate resurse de crestere a fortei de gandire si a creativitatii, ofera posibilitati de perfectionare a metodicii didactice. (O. Fodor, voi. III, p. 54)
Aceasta actiune de interconditionare, actiune si retroactiune, apare mai bine conturata cu deosebire in legatura cu expunerea unei prelegeri, mai corect cu partea expoziti dintr-o expunere. Reactia celor prezenti este un etalon de control pentru debitul si gradul de accesibilitate al informatiilor, pentru interesul fata de problema si nu in mai mica masura pentru calitatile etice si profesionale ale celui care se afla in mijlocul elevilor. Orice profesor cu experienta stie sa cadenteze vorbirea, sa moduleze vocea, sa gaseasca forma de prezentare cea mai potrivita si succesiunea optima a ideilor, sa urmareasca felul cum sunt receptionate cele expuse si sa faca gradatiile necesare. Studentul devine, in mod incontesil, in amfiteatru, un colaborator activ al profesorului. Colaborare care se extinde si in procesul de elaborare a unor carti si tratate din partea catedrei. Nu rar unele tratate au fost in primul rand note de curs la care au colaborat cu cei mai silitori si dotati studenti ai anului respectiv.
Regretatul profesor Iuliu Hatieganu ne spunea ca a intat nu numai de la studenti, ba chiar si de bolnavi, vorbind de o tripla polaritate: profesor-student-pacient. Tot el spunea ca acolo unde sunt pacienti cultiti apar si medici de seama si cita ca exemple Viena si Parisul. Toti medicii au avut posibilitatea sa faca distinctia intre un pacient care raspunde la intrebarea "ce supara?". In felul acesta: toate cele ma dor si un altul care nuanteaza raspunsul indicand locul, rebutul, felul, evolutia in timp a simptomelor, nuantand si factorii declansatori sau alte amanunte indicatoare a diagnosticului. Un astfel de ultim tip de pacient poate contribui nu numai la silirea propriului diagnostic, dar si progresul stiintei medicale, cel putin al celei clinice.
Aceasta nu inseamna ca studentul medicinist sa nu aiba ca obiectiv principal asimilarea de cunostinte bine sistematizate in tratate cu posibilitatea de folosire rapida si eficienta in viata practica de viitor medic, el sa stie ca poate inta si de la pacient si neaparat de la maestrii medici. O informatie rapida si de actualitate o poate obtine si prin intermediul internetului. intr-un cunt, mijloacele de informare sunt: cartile, maestrul, internetul iar pentru medicinisti si medici se adauga pacientul.