Ca in orice domeniu de activitate in care intervin colecti pluridisciplinare, nici in .domeniul reabilitarii nu .se pot obtine rezultatele cele mai eficiente fara a se cadea de acord, pe de o parte, asupra unei terminologii conntionale, care, odata precizata, trebuie respectata ca atare, iar pe de alta parte, asupra relatiilor organizatorice si functionale dintre dirsele categorii de specialisti. Aceasta cu atit mai mult cu cit in domeniul reabilitarii, in ultimul timp, se face remarcata o primejdioasa tendinta de dezavuare a unor termeni, prin diluarea continutului sferei lor in favoarea altora, sau, si mai grav, de amplificare nejustifieala si pe criterii subiecti si "pro domo" a sferei unor termeni in defavoarea altora. Aceasta stare de lucruri a dus, ineviil, la instalarea unei atmosfere de confuzii si a unui climat necorespunzator formarii viitoarelor cadre. Consideram, de aceea, indispensabila o incercare de revalorificare a termenilor si de reconsiderare a continutului lor.
Pentru o intelegere mai justa a problemei trebuie pornit de la cele doua mari concepte care, deocamdata, nu pot fi suprapuse : medicina si reabilitarea.
Iata cum este definita medicina clasica in "Dictionarul medical" (voi. II, . 160) 1 : "Stiinta care se ocupa cu prenirea imbolnavirilor si resilirea sanatatii, studiul anatomiei si fiziologiei corpului omenesc, al cauzelor si mecanismelor de producere, al simptomelor, diagnosticului si tratarii bolilor". Definitia, desi atotcuprinzatoare, lasa sa se inteleaga ca medicina are doua componente esentiale : profilaxia si tratamentul. Dintre aceste doua componente, tratamentul este definit drept (voi. II, . 655) : "ingrijire medicala, de la sfaturi igienice pina la cele mai complexe actiuni cu caracter medical (radioterapie, interntii chirurgicale etc.)". Medicina clasica se limiteaza astfel la atingerea scopului nobil, dar restrins al resilirii sanatatii, oprindu-se la problemele ridicate de reincadrarea bolnavului in activitatea sociala si profesionala.In definitia medicinii moderne, tocmai pentru a se scoate in relief importanta si valoarea ei, s-a introdus o a treia componenta, si anume a reabilitarii, adica a acelei actiuni complexe care prelungeste obligatoriu tratamentul dietetic, medicamentos sau chirurgical dincolo de obtinerea resilirii sanatatii, pina la reincadrarea bolnavului in viata sociala si profesionala.
Cum in marea lor maioritate actualele institutii medicale supraspecializate nu dispun de organizare si incadrare profilate, care sa acorde asistenta continua de la debutul afectiunii si pina la reincadrarea bolnavului in viata sociala si profesionala, au fost realizate in unele tari o serie de centre pluridisciplinare, cu o functionalitate multilaterala, conform unui nou concept, acela al reabilitarii. Termenul nu este in unanimitate acceptat ca atare si se folosesc si sinonimele de readaptare sau de recuperare. Indiferent care ar fi insa termenul folosit, continutul ramine practic acelasi.
In "Normele generale de organizare si functionare a unitatilor sanitare" (. 299), recuperarea este definita ca "un domeniu de activitate complexa, medicala si socio-profesio-nala, prin care se urmareste resilirea cit mai deplina a capacitatii functionale pierdute de un individ (congenital sau dobindita) in urma unor boli sau traumatisme, precum si dezvoltarea unor mecanisme compensatorii, care sa-i asigure posibilitatea de munca sau autoservire, respectiv o viata activa, eu independenta economica si/sau sociala". N. Robanescu (1968) propune pentru readaptare definitia : "Un complex de masuri medicale, educationale si sociale cu ajutorul carora handicaparea este redusa la minimum, din punct de dere fizic, psihic si social". CI. Baciu (1974) propune pentru reabilitare urmatoarea definitie : "Forma de asistenta medico-so-ciala complexa, dar in acelasi timp unitara in conceptie, care se desfasoara continuu si are ca scop final reintegrarea deficientilor in societate".

Medicina moderna si reabilitarea (readaptarea, recuperarea) au o componenta comuna, si anume aceea a recuperarii medicale (. 1). In sfera larga a conceptului de medicina moderna, recuperarea medicala se intrepatrunde cu celelalte doua componente, profilaxia si terapia. Se poate vorbi in acest sens de o recuperare terapeutica prin diete, prin medicamente sau prin interntii chirurgicale, dar continutul cel mai larg al componentei de recuperare medicala apeleaza la mijloacele fizice. De asemenea, in sfera larga a conceptului de reabilitare (readaptare, recuperare), recuperarea medicala se intrepatrunde cu readaptarea psihosociala si reeducarea profesionala, dar continutul cel mai larg al componentei de recuperare medicala apeleaza tot la mijloacele fizice.
Din acest motiv s-a simtit necesitatea introducerii unei noi notiuni, aceea de "medicina fizica", care vrea sa reprezinte, dupa Telekyi, "totalitatea mijloacelor fizice folosite in scopul recuperarii medicale". Termenul de medicina fizica este atotcuprinzator si util, intrucit inglobeaza toate mijloacele fizice respecti : balneoclimatologice, fizioterapice, masajele, gimnastica medicala, terapia ocupationala si crgoterapia.
Aceste mijloace diferite au creat specialitati diferite, intre care nu pot exista relatii de subordonare, ci doar de conlucrare. Nici una dintre aceste specialitati nu se poate suprapune, din punct de dere al continutului lor, medicinii fizice, care le cuprinde pe toate. Fiecare dintre aceste specialitati este deservita de specialisti sau tehnicieni profilati ca pregatire pentru domeniul lor de activitate bine delimitat. Nici balnco-logul, nici fizioterapeutul, nici kinetoterapeutul, nici ergote-rapeutul nu se pot erija in dirijorii tuturor mijloacelor fizice. Responsabilitatea de a recomanda, dupa nevoie si de la caz la caz, unul sau altul dintre mijloacele fizice, ori mai multe mijloace asociate ramine de competenta medicului curant, fie el internist, neurop^ihiatru, reumatolog, cardiolog, pneumolog, ftiziolog, pediatru, ortoped, traumatolog etc, iar in unitatile specializate revine medicului specialist in medicina fizica, balneologie si recuperare.
Continutul notiunilor de balneoclimatologie, fizioterapie, masaj, terapie ocupationala si ergoterapie, ca mijloace ale medicinii fizice, este bine precizat. Dar introducerea, sub influente proletcultiste, a termenului de "cultura fizica medicala" a creat si continua sa creeze confuzii. Sa reamintim astfel numai faptul ca in nomenclatorul Ministerului Sanatatii, la art. 160, profesorul este denumit "C. F. M.A, iar asistentul de aceeasi specialitate "de kinetoterapie" ! Sau ca, in acelasi nomenclator, specialitatea C. F. M. nu mai exista si ca medicul a denit, conform art. 119, "medic specialitatea medicina culturii fizice (medic sportiv)", in timp ce la art. 136 exista o alta specialitate : "medic de medicina fizica, balneofiziotera-pie si recuperare".
Trebuie remarcat de la inceput, pentru a respecta adevarul istoric, ca acest termen nu a fost sub nici o forma agreat, chiar de la inscaunarea lui fortata. Regretatul prof. dr. doc. Adrian lonescu, seful scolii de gimnastica medicala de la noi din tara din epoca respectiva, a luptat cu indirjire pentru respingerea termenului de cultura fizica medicala si, in intimitatea gindurilor sale, a ramas legat de termenul de "gimnastica medicala". Dealtfel, una din ultimele sale monografii si cea mai draga autorului, editata in 1964, se intituleaza "Gimnastica medicala".
Faptul ca specialistii in gimnastica medicala provin dintre profesorii de educatie fizica si ca, din punct de dere organizatoric, catedrele de specializare in gimnastica medicala sint incadrate la academiile, institutele sau facultatile de educatie fizica si sport nu constituie argumente suficiente pentru justificarea intentiei izolarii acestei importante activitati de activitatea medicala. Sa nu uitam ca insesi catedrele respecti sint conduse de medici, nu de profesori de educatie fizica.
Terapia prin miscare, ca orice alt factor terapeutic, apartine ele drept medicinii si reabilitarii (readaptarii, recuperarii). Daca s-ar merge in toate domeniile mijloacelor fizice pe linia de gindire sus-citata, s-ar putea afirma ca ergoterapia (ai carei specialisti au ca pregatire de baza o meserie oarecare) apartine activitatilor industriale respecti, ca electroterapia apartine intreprinderilor de aparatura electro-medicala si ca terapia prin medicamente apartine, ca aplicare, industriei de medicamente. Producatorul unui mijloc terapeutic nu se poate substitui specialistului care-l aplica in scopul tratarii bolnavilor. Profesorul de gimnastica medicala, desi are ca pregatire de baza educatia fizica si sportul, se transforma prin specializarea lui suplimentara

intocmai tehnicianului sau maistrului dintr-o ramura industriala oarecare, denit ergoterapeut

intr-un cadru al retelei de asistenta medico-sanitara sau de reabilitare, iar terapia prin miscare nu mai ramine un simplu act de educatie fizica si sport, ci devine un act eminamente medical, care cade in responsabilitatea directa, din punct de dere al indicatiei si al supragherii imediate, a medicilor specialisti in afectiunile respecti.
Intr-o evaluare superficiala s-ar putea considera ca miscarea reprezinta un element de cu totul alta natura decit cele folosite de balneoclimatologie, fizioterapie sau masaj. Desigur, locomotia ramine un act biologic, dar acest act se desfasoara obligatoriu in cadrul unor conditii fizice determinate. Locomotia trebuie inteleasa ca rezultind din interactiunea fortelor interne ale corpului omenesc (impulsuri nervoase, contractii musculare, pirghii osteoarticulare) cu fortele externe ale mediului (gravitatie, presiune atmosferica, inertie, rezistente dirse, fortele de reactie a suprafetelor de sprijin, fortele de frecare, rezistenta mediului etc).
Fortele interne ale organismului declanseaza si coordoneaza desfasurarea miscarii in cadrul tuturor acestor forte externe, care ramin de ordin pur fizic. Un principiu enuntat de noi cu multi ani in urma exprima suficient de clar coroborarea fortelor interne cu cele externe si preponderenta lor in cadrul perfectionarii miscarilor. Principiul este urmatorul : "Perfectionarea se atinge prin realizarea miscarilor cu maximum de eficienta, folosindu-se la minimum fortele interne si la maximum fortele externe. Astfel interpretata, perfectionarea exercitiilor fizice apare ca o forma superioara de adaptare a organismului omenesc la mediu".
Miscarea nu se poate desfasura in afara fortelor fizice externe, iar gimnastica medicala trebuie incadrata printre mijloacele medicinii fizice. "Gimnastica medicala" sau "gimnastica terapeutica" sau, inca si mai corect, "kinetoterapia" ramine, este adevarat, cel mai eficient mijloc al medicinii fizice, dar in acelasi timp egala in grad cu balneologia, fizio-terapia, terapia ocupationala sau ergoterapia.
In aceasta esalonare, care ni se pare singura logica, notiunea confuza de C. F. M. nu-si mai gaseste locul pe treptele de corelatii prezentate. A intelege prin C. F. M. acea stiinta care manevreaza ca mijloace

in afara gimnasticii medicale

si balneologia, si fizioterapia, si masajul, si terapia ocupationala, si ergoterapia inseamna a o suprapune medicinii fizice, ceea ce constituie o grava eroare. A intelege prin C. F. M. acea stiinta care manipuleaza ca mijloace fizice numai gimnastica medicala si masajul nu este un argument justificat. Se ajunge

inutil si eronat, daca se merge pe aceasta linie

la subdivizarea medicinii fizice in trei parti, si anume : 1) balneo-climatofizioterapie, 2) terapie ocupationala si ergoterapie si 3) gimnastica medicala si masaj. Corect ramine sa consideram pur si simplu termenul de C. F. M. drept un neadecvat sinonim al "kinetoterapiei".
Atit kinetoterapia profilactica, cit si cea curativa manipuleaza ca mijloc terapeutic exclusiv miscarea, celelalte mijloace ale medicinii fizice fiind mijloace asociate si egale, nu "ajutatoare". Nu mijloacele medicinii fizice inglobeaza in sfera lor specialitatile medicale, ci exact inrs : specialitatile medicale inglobeaza mijloacele medicinii fizice in cadrul componentei recuperatorii a medicinii.