Istoricul medicinii legale

Istoricul medicinii legale

          Cele mai vechi do care atesta colaborarea medicilor cu justitia dateaza din antichitatea cea mai indepartata. Astfel in Codul lui Hamurabi (rege al Babilonului intre anii 1728-l686 i.e.n.) c 525i82f ontine elemente de raspundere medicala, precizind si sanctiunile pentru greseli in interventiile terapeutice. In Talmud se mentioneaza ranirile, omuciderile, sinuciderile, sarcina, constatarea mortii, perversiunile sexuale, semnele virginitatii, violul, pubertatea, sterilitatea etc. In codurile de legi ale Egiptul antic era prevazuta necesitatea examinarii de catre moase a femeii gravide condamnate la moarte, aminindu-se pedeapsa pina dupa nastere (daca graviditatea era confirmata). legile egiptene pedepseau aspru avortul; se considerau drept vicii grave unele perversiuni sexuale. Cel mai vechi document al medicinii legale universale este colectia Si-Iuan-Lu, in cinci volume, aparuta in 1247 in China, autorul fiind consilierul penal Sun-tsi. Se ocupa de autopsii, traumatisme mortale si nemortale, asfixii, moartea subita si mortile survenite in cursul tratamentului prin acupunctura. Titlul unui modul: 'Cum se spala nedreptatea' subliniaza rolul social al medicinei legale.
          Atit medicina greaca cit si cea romana, cunoscind bolile psihice au aratat felul cum puteau fi trasi la raspundere penala anumiti bolnavi mintali. 
          In Digestele lui Iustinian (secolul al VI-lea) se formuleaza parerea ca medicilor este mai curind o judecata decit o marturie. 
          In 1575 Ambroise Pare publica Des rapports et des moyens d'embaumer les corps morts, prima sectiune de medicina legala aparuta in Europa. Adresindu-se medicilor, el le arata dificultatile profesiunii medicale si le recomanda sa fie obiectivi si 'sa nu prezinte plagile mari ca mici si nici cele mici ca mari prin favoare sau altfel, pentru ca juratii (judecatorii) se consulta si judeca adesea dupa cum li se raporteaza'. 
          Primul care a folosit denumirea de 'medicina legala' a fost italianul Paolo Zacchia, medic al papei Inocentiu al X-lea, consultant al tribunalului ecleziastic (Rota Romana), si savant multilateral. In cele 10 volume ale tratatului Questiones medico-legales abordeaza modulele clasice ale medicinei legale la care anexeaza si 85 de pareri si decizii ale Rotei Sacre. 
          Alte denumiri folosite pentru desemnarea acestei specialitati (Medicina Forensis, Medicina Legalis, Medicina Legala, Medecine Legale, Legal Medicine, Forensic Medicine reflecta legaturile medicinei cu dreptul. Exista si alte denumiri ca: Medicina Judiciara, Medecine Judiciaire, Medical Jurisprudence, Gerichtliche Medizin. Acestea indica un domeniu mai restrins de aplicare a cunostintelor medicale in procedura judiciara (cercetare, ancheta, judecata) acoperind mai bine continutul activitatii concrete a expertizelor curente. O alta grupa de denumiri indica o cale particulara de dezvoltare a medicinei legale, paralel cu obligatiile igienico-sanitare si administrative ale medicului: Medizinische Polizeiwissenschaft, Staatsarzneikunst, Politia medica. 
          Universitatile evului mediu au constituit prin consiliile facultatilor de medicina primele organe de expertiza, fiind solicitate sa-si dea parerea in diverse probleme medico-sanitare din care unele aveau caracter medico-legal. 
          Cristalizarea medicinei legale ca specialitate medicala de sine statatoare debuteaza cu obiceiul justitiei de a solicita ajutorul unor persoane cu experienta (moase, medici, chirurgi) pentru judecarea proceselor privind viata, integritatea corporala si sanatatea omului. Apelul la acesti specialisti, sporadic pina in secolul al XV-lea, incepe sa fie reglementat juridic in secolul al XVI-lea (1532, Constitutio Criminalis Carolinae) si secolul al XVII-lea (1603, Edictul din Nantes; 1656, Praxis Criminalis) si incepe sa fie fundamentat pe baza stiintifica in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, o data cu integrarea medicinei legale in invatamintul medical. Din aceasta epoca dateaza lucrarea lui Fortunato Fidelis 'De Relationibus Medicorum Libri Quator' care poate fi considerata ca primul tratat de medicina legala. 
          Pina la Revolutia franceza din 1789, cadrul procedural penal nu era favorabil dezvoltarii expertizelor medicale (dezbaterile erau adesea secrete, acuzatul lipsit de aparare, marturia inculpatului considerata 'regina probelor' era adesea smulsa prin tortura etc). In secolul al XIX-lea procedura judiciara inceteaza sa mai fie secreta si devine publica, si de aceea opiniilor expertilor solicitindu-se o cit mai mare rigoare, impartialitate si probitate stiintifica. Dezvoltarea unei categorii de experti medicali specializati (medicina legala) a exercitat la rindul ei o influenta reciproca asupra dezvoltarii conceptiilor de drept si procedura (alienatul mintal scapa de rigorile justitiei, pruncuciderea ajunge sa beneficieze de o pedeapsa mai blinda decit omuciderea, anomaliile sexuale beneficiaza de o interpretarea mai justa) si asupra imbogatiri si diversificarii probele stiintifice (de exemplu in stabilirea cauzei mortii, a identitatii persoanei, a filiatiei, a elucidarii mecanismelor diverselor vatamari). 
          In invatamintul medical, medicina legala apare mai intii ca o disciplina secundara, predata in cadrul altor catedre (anatomie patologica, igiena, toxicologie, psihiatrie) si numerosi medici cu alt profil de baza au adus contributii esentiale in dezvoltarea medicinei legale. Citeva exemple: 
          La Paris, prof. M.-J. Orfila, apoi A. Devergie au fost concomitent profesori de chimie si de medicina legala. A. Tardieu a fost patolog, igienist si medic legist. A. Lacassagne si P. Brouardel s-au ocupat de asemenea si de probleme de igiena si medicina legala. 
          In tarile germane, pe linga legaturile medicinei legale cu igiena, se consolideaza orientarea morfopatologica; se editeaza carti de diagnostic pe cadavru (J. L. Casper, 1858) si cunoscutul Atlas de medicina legala de E.von Hofmann. Aceasta orientare este continuata de A. Haberda la Viena, F. Strassmann la Berlin si altii. 
          Ca psihiatru si medic legist C. Lombroso a creat antropologia criminala bazata pe teoria falsa a criminalului innascut, neglijind rolul criminogen al mediului social.

In tara

          Primele elemente de medicina legala se regasesc in Legiuirile lui Matei Basarab si Vasile Lupu si anume: 'sectiunea Romaneasca de Invatatura de la Pravilele Imparatesti' tiparita la Iasi in 1646 si 'Indreptarea Legii' tiparita la Tirgoviste in 1652. In acestea se fac referiri la expertiza in cazuri de otravire, ranire, nebunie, deflorare, sodomie. Sint indicati medicii care puteau sa faca expertize, precum si modul cum acestea trebuiau executate. Sint enumerate o serie de infractiuni cum ar fi pruncuciderea, atentatele impotriva moravurilor, incestul, sodomia, violul, sugrumarea, ranirile si otravirile care fac parte din preocuparile medicinei legale.
          In anul 1856 Carol Davila infiinteaza Scoala de Chirurgie ulterior denumita Scoala Nationala de Medicina si Farmacie. Aici se preda si medicina legala.
          In 1862 se infiinteaza pe linga Ministerul de Interne si Ministerul Justitiei un laborator de chimie destinat sa serveasca lucrarilor practice ale invatamintului medical si sa fie in acelasi timp la dispozitia instantelor juridiciare pentru cercetari chimico-legale.
          In anul 1865, prin aparitia Codului Penal si Instructie Criminala a fost stabilit rolul medicului intr-o serie de cauze judiciare.
          In 1861 Gheorghe Atanasovici devine primul profesor de medicina legala la Scoala Nationala de Medicina si Farmacie.
          In 1862 Gheorghe Atanasovici este numit Medic Legist al Capitalei.
          In 1879 a fost numit profesor de psihiatrie si medicina legala Alexandru Sutzu. Medicina legala in Cluj se leaga de numele lui Nicolae Minovici.

Scurt istoric : inca din antichitate se gasesc dispozitii cu character medico-legal incadrate strict la relatiile sociale din acea societate.

Codul lui Hammurabi 1728-l686 i.e.n din Mesopotamia: un act juridic si de intelepciune , ce se baza pe idea ca omul traind in cetate , se afirma promovind dreptatea si ca incalcarea legilor omenesti duce la distrugerea umanitatii.

Un alt exemplu ar fi sectiunea Mortilor la Egipteni ,elaborata cu mai bine de 5000 de ani i.e.n,in care moartea era considerata fireasca, ce trebuie pregatita prin stiinta si morala iar dreptul si adevarul erau considerate principii morale ale universului.

Odata cu avansarea spre e.n si epoca moderna medicina legala a cunoscut o dezvoltare stiintifica majora in paralel cu dezvoltarea stiintelor juridice( progresul medico-legal presupune si progresul st juridice).

Dezvoltarea si infintarea primului Institut Medico-Legal romanesc apartine prof dr.Mina Minovici (1892) .

Medicina legala este o specialitate medicala care aplica principiile si metodologia stiintelor medicale la domeniul juridic (se afla la granita dintre medicina si stiintele juridice). Ea urmareste, in interesul justitiei, sa obiectiveze si sa evalueze la solicitarea organelor de justitie sau a partilor implicate aspectele medicale continute in spetele juridice cu privire la omul in viata sau cel decedat in cadrul unui suport probatoriu stiintific expertal (probatiune biologica). Necesitatea expertizelor / constatarilor medico-legale se regaseste in toate cauzele juridice cu implicatii medicale, precum si in toate cazurile medicale cu implicatii juridice.
          Medicina legala reprezinta astfel o interfata intre gindirea juridica si cea biologic-medicala. Dreptul ca stiinta lucreaza cu texte de lege, notiuni si categorii precise, aplicind o logica de tip binar (da sau nu; alb sau negru, 0 sau 1 etc.). Functionind dupa logica analogica complexa realitatea biologica, inca insuficient cunoscuta si explicata, nu poate fi sesizata, inteleasa si definita prin intermediul logicii binare. Pentru a satisface exigentele de precizie ale justitiei, medicul legist trebuie sa fie obiectiv, sa cunoasca legile si sa-si dezvolte deprinderea de a explica realitatile complexe biologice unor persoane fara pregatire medicala. Trebuie sa aplice un discernamint riguros si sa se exprime concluziile prin formulari clare, inechivoce dar nuantate, pentru a diferentia net realitatile medico-biologice certe (care pot fi demonstrate), de cele probabile (verosimile), sau doar posibile, astfel ca concluziile sa fie corect interpretate si folosite ca atare in probatiune. Exista un rationament medico-legal, specific acestui domeniu de activitate, care imbina rationamentul medical al clinicianului si al morfopatologului cu rationamentul judiciar al procurorului criminalist si al judecatorului. 
          O prestatie medico-legala obiectiva, in care subiectivismul interpretarii sa fie redus la minimum, prin punerea la dispozitia medicului a cit mai multor date stiintifice reprezinta o necesitate nu numai din punct de vedere medical si juridic (expertiza medico-legala reprezentind un mijloc de probatiune fara de care nu se poate infaptui actul de justitie), dar si social, prin alinierea noastra la mult visatul nivel european de Respectare a Drepturilor Omului, prin evitarea oricaror erori medicale si implicit juridice, cu implicatii dramatice la nivel nu numai individual, dar mai ales general social, avind in final largi implicatii nationale