Modele puternice si modele slabe
Din punct de vedere stiintific, clinicienii utilizeaza modele ale psihismului privind functionarea sa, ca si al regreselor, Exista modele numite puternice" si modele numite slabe". In practica le intalnim pe cele doua.
Modelele puternice sunt modelele in care exista un sistem construit riguros din punct de vedere al reperelor, adica adesea formidabil matematic. Acestea sunt bazele gandirii stiintifice, cu reductia inerenta constructiei lor. Pentru a sili un model puternic, realitatea faptelor trebuie redusa pentru a o face suficient de inteligibila; trebuie fixat, in mod obligatoriu, un scop restrans, uneori chiar prea restrans. Din acest punct de vedere suntem obligati sa constatam ca un model este adesea insuficient pentru a aborda o problema clinica, de aceea este uneori necesar sa schimbam aceasta functie a modelului in timpul consultatiei. Aceasta necesita insa un efort intelectual considerabil si de multe ori un disconfort. De asemenea, se creeaza riscul incoerentei, pentru ca intr-un model se cauta sensul unui simptom pentru a-l face sa devina constient. Exista posibilitatea ca in timpul unei consultatii, pentru a nu deveni incoerenti, sa degradam modelul pe care-l utilizam; il putem slabi pentru a-l transforma intr-un model mai general, intr-un model slab care sa ne permita urmarirea pacientului in acelasi cadru de gandire. Dar aceasta extensie a modelului puternic spre modelul slab ne determina sa adoptam o atitudine totalitara, pentru ca incercam sa explicam totul din punctul de vedere al pacientului in acelasi cadru de gandire. Ca si clinicieni, putem avea mai multe optiuni: o optiune psihanalitica, cognitivista, comportamenlalista, fenomenologica, etno-psihiatrica, gerontologica, pediatrica ctc. Avem deci aceste raportari la modele care reprezinta nota stiintifica, continand modele puternice si modele slabe, dar care raman destul de insuficiente pentru practica cotidiana. Intotdeauna exista riscul incoerentei sau cel al totalitarismului.

Descrieri clinice si descrieri degradate
Clinicianul urmeaza un drum stiintific ce porneste de la semnificatie spre fapte pe o calc ipotetico-deducli, cu riscul dispersarii, daca el doreste sa includa toate laptele posibile; dar pacientul urma un drum care porneste de la fapte, carora le acorda semnilicatii pe care ni le transmite pe o cale em-pirico-inducli.
De cealalta parte, din punctul de vedere al descrierilor pe care noi le punem in opozitie cu modelele, avem aceasta singularitate stiintifica din partea descrierilor pe care ni le furnizeaza pacientii. In stiintele sociale sau in medicina, profesionistul navigheaza el insusi intre modelele la care se raliaza si descrierile pe care le elaboreaza in redactarea anchetelor sau a examenelor. In cadrul practicii clinice prite, pacientul este acela care este purtatorul descrierii ca si cum ar exista un organism eu doua capete. Pe de o parte, este descrierea lui, iar pe de alta parte, este materialul clinic pe care acesta ni-l furnizeaza. Chiar daca se practica explorari sau teste, acestea raman secundare raportate la descrierea pacientului. intalnirea dintre cei doi este posibila in cadrul public, universitar, sau prit. Avem de-a face cu descrieri ale persoanelor care au probleme generate de trasaturile lor de caracter, de rutina lor de functionare sau de suferintele create de simptomcle lor. Ivi ne povestesc in cuvinte semnificatiile pe care le dau acestor suferinte. Insa aceasta intalnire dintre clinician si pacientul sau poate sa suporte mai mult sau mai putin o degradare, in sensul ca descrierile pot fi mai mult sau mai putin clare si directe. Pacientii pot utiliza clisee de limbaj, lozinci imprumutate din media (radio, TV), elemente preluate din conversatiile altora, discutii cu vecinii. Ei pot de asemenea sa discute indirect prin rezultatele analizelor pe care le aduc sau ale altor examinari sau prin atitudinile pe care le au in sala de asteptare sau prin scrisorile pe care ni le aduc sau le trimit prin posta sau prin telefoane sau, indirect, prin interventiile pe care le fac membrii anturajului lor.

Dubla opozitie epistemologica
Exista o dubla opozitie epistemologica si aceasta se creeaza in primul rand din dialectica model/descriere eu aceasta particularitate ca opozitia arc loc intre modelul stiintific al clinicianului si descrierea clinica a pacientului intr-un fel de organism cu doua capete. Exista si distanta care se creeaza intre modelele puternice si cele slabe care ofera o gradualitate pornind de la stiinta pura spre ideologie, ca si distanta care exista intre descrierile clinice imediate ale pacientilor si descrierile degradate care se pierd in opinii din ce in ce mai gi si mai extinse.

Teoria campului psihic in postmodernitate

Postmodernitatea este intrucat conceptia de astazi in ceea ce priveste abordarea clinica. Poate caracteristica cea mai importanta o constituie discursul intre doua alternative; de exemplu, intre model si descriere, intre obiectivitate si subiectivitate, intre singular si general, intre modelul puternic si modelul slab sau intre descrierea sintetica si descrierea mai degraba degradata, conventionala si ideologica. Psihismul se poate defini el insusi ca sistemul care permite intalnirea dintre fiinta umana si celalalt. Postmodernitatea se caracterizeaza prin emergenta unei reale teorii a psihismului care transcen-de diferitele modele posibile. Ar fi in mod necesar nevoie de o teorie realmente diferita de teoriile integrative deja emise, capabila sa depaseasca si sa articuleze diferitele modele rezultate din reductiile particulare, fara insa a le nega pe acestea din urma. O teorie dialectica labila este o teorie care stie sa articuleze diferitele modele rezultate din reductiile particulare, fara insa a demola interesul pe care fiecare dintre ele il poate suscita.

Modelul psihanalitic
Ne putem servi de anumite reductii pentru a descrie de exemplu dezvoltarea copilului. Copilul incepe prin a functiona in cadrul relatiilor diadice, relatii de stapanire reciproca intre bebelus si mama sa. in fata esecului si a insuficientelor create de aceste relatii de dominare, mai ales privind pulsiuni-le sexuale, el dezvolta relatiile sale narcisiste si sociale. Copilul dezvolta, dupa criza de la 6 - 8 luni, autonomia sa si insertia sa in jocul familial si social, in fine, dupa perioada oedipiana si adolescenta, el putea sa puna in practica relatiile sale sexualizate. Aceasta nu inseamna ca relatiile de dominare vor disparea asa de usor. Pentru cei care au practicat o psihanaliza, fantasma sexuala le demonstra cum aceste relatii de dominatie reciproca din cadrul diadei mama - copil se infiltreaza intotdeauna profund si dau sentimentul ca reprezinta cheia dorintei lui. Fantasma este, din acest punct de vedere, rezistenta intima cea mai dezvoltata, punctul central al impasului oedipian, contradictia oedipiana, conflictul oedipian. A ajunge sa degajezi fanlasma in cadrul acestor doua modele de functionare psihica pe care Ie reprezinta relatiile diadice si relatiile scxualizate poate reprezenta un criteriu esential al unei psihanalize reusite. Daca persoana ramane fascinata de fantasma sa, de confuzia oedipiana pe care o intretine, cu siguranta a esuat in analiza sa si ramane prinsa in rezistenta, Iara a-si mai putea manifesta calitatile in alte domenii. Riscul pentru psihanalisti este acela de a neglija problemele fazelor de autonomizare si pe cele ale socializarii, de a le subestima in raport cu problemele diadei mama - copil si ale relatiilor scxualizate. Psihanaliza a putut functiona ca un super-model in Franta intr-o perioada in care a avut loc o anumita retragere a corporalului si a socialului. Dar a fost detronat prin revolta partizanilor super-modelului bio-psiho-social ai anilor '80, caci nu era rational pentru clinicienii ne-psihanalizati, ca si pentru alti oameni de stiinta, sa ia in considerare numai aceste modele care priveau diada si sexualizarea. Acesti profesionisti au investii, dimpotri, autonomizarea si socializarea incercand sa denigreze psihanaliza.