Termen care se refera la un cadru nozo-grafic a carui sfera a suferit modificari. Privit in perspectiva istorica, termenul a fost utilizat de Hipocrate, care explica tulburarile prin teoria sa umorala (de unde si denumirea, me-las = negru + chole = bila). Kraepelin este cel care o ataseaza conceptului sau unic de psihoza maniaco-depresiva ( PSIHOZA MANIACO-DEPRESIVA). Actualmente, unii autori tind sa grupeze sub numele de "melancolii", depresiile psiho-tice in opozitie cu depresiile neurotice sau reactive, pe cind alti autori il utilizeaza pentru a desemna o forma grava a sindromului depresiv (indiferent de etiologie). Intrucit se vorbeste mai frecvent in practica medicala si psihiatrica de "depresii", se rezerva denumirea de M. pentru depresiile psihotice, concepute traditional ca endogene si caracterizate prin prezenta, in loul clinic, a ideilor delirante din seria micromanica (in special de autoacuzare, vinovatie, culpabilitate). Debutul este uneori acut si dramatic (tentativa de suicid), adesea insa lent, insidios caracterizat prin incetineala intelectuala, emotivitate accentuata, iriilitate, scaderea randamentului muncii, insomnii, slabire in greutate, constipatie. in perioada de stare

atitudinea, faciesul, intreaga prezentare a melancolicului este caracteristica, el pare coplesit cu umerii cazuti, cu ochii fixati in pamint, deplasindu-se cu greutate, aproape tiriit. Fata este imobila, exprimind profunda tristete si durere. Se descrie coborirea in jos a sprincenelor, a comisurilor labiale, iar ridurile fruntii schiteaza clasicul omega melancolic. Melancolicul vorbeste putin sau deloc, are o voce monotona, de intensitate slaba, intretaiata de gemete, suspine, soapte (bradilalie). Contactul cu interlocutorul se sileste dificil daca nu este imposibil. Cel mai adesea in loul clinic predomina inertia, desi uneori este prezenta agitatia anxioasa (bolnavul este nelinistit, merge de colo, colo, isi firinge inimile). Psihic sint interesate in special afectivitatea, ideatia si activitatea (elementele tripiedului simptomatic). Tristetea, durerea imo rala, este un simptom cardinal, colorat, adesea anxios. intreg psihismul melancolicului este orientat spre nenorocire, putind genera idei delirante monotone^ sarace, exprimind umilinta si pasivitatea. Temele cele mai frecvent intidnite sint cele de nedemnitate, autoacuzare, ruina, sau hipocondriace. Uneori se constituie triada sindromului Cotard (delir de negatie, damnatie si imortalitate). Halucinatiile se intil-nesc mai rar si au un continut depresiv (prevestesc bolnavului o nenorocire apropiata, il indeamna sa se sinucida etc). Inhibitia pe psiho-motor o sugereaza insasi prezentarea bolnavului. Acesta este inert, apatic, siderat de un sentiment de neputinta si incapabil de a trece la actiune, raminind pasiv in pat. Dinamica gindirii este incetinita (bradipsihie); bolnavul raspunde la intrebari monosilabic si dupa pauze lungi. Atentia se fixeaza cu dificultate. Ideile de suicid sint constante si pot genera tentative adevarate (1015o/0 din cazuri). Tentativa de suicid se poate realiza fie la modul raptusului suicidar, fie indelung gindita si pregatita cu atentie si grija, cind bolnavul induce in eroare anturajul. Refuzul alimentar are aceeasi semnificatie (suicidara), ca si automutilarea. Potentialitatea suicidului reprezinta elementul de maxima gravitate al accesului M. (care constituie astfel o urgenta psihiatrica). Tulburarile somatice sint in mare aceleasi cu cele din depresii, in general, de care difera ca intensitate: anorexie, limba saburala, constipatie, halena fetidica, tulburari cardiovasculare, insomnie rebela, amenoree, scaderea libidoului etc. Evolutia spontana a accesului melancolic este de 68 luni (crescind cu virsta), iar vindecarea survine brusc sau progresi Terapeuticele moderne favorizeaza scurtarea apreciabila a accesului. Formele clinice mai importante sint M. anxioasa, cu o simptomatologie mai intensa, in care ideile delirante de nedemnitate, autoacuzare si anxietate ajung la paroxism; M. deliranta, in care, pe prim , se situeaza ideile delirante de persecutie sau hipocond riace, M. stuporoasa, in care activitatea psihomotorie este puternic inhibata, pina la stupoare. Sub raport evolutiv s-a descris clasic M. cronica, forma rara astazi, in urma aplicarii chimioterapiei si sismoterapiei. Etiologic, in afara de forma apartinind psihozei maniaco-depresive, s-a descris (de catre Kraepelin), M. de involutie, care apare intre 4055 de ani, la subiecti fara episoade maniaco-depresive in antecedente. Clinic se remarca prin intensitatea anxietatii, prin inlocuirea inhibitiei cu agitatie, prin intensitatea ideilor de autoacuzare si prezenta frecventa a sindromului Cotard. Diagnosticul pozitiv al M. se bazeaza pe evidentierea elementelor triadei depresive (hipertimie dureroasa, inhibitie pe ideativ si motor). Diagnosticul diferential se impune in forma stuporoasa cu stupoarea confuzionala, in care predomina obnubilarea, tulburarea orientarii temporo-spatiale si se deceleaza semne infectioase sau toxice si cu cea catatonica, in care apare negativismul, opozitia activa la tendintele de mobilizare, tendinta de pastrare a atitudinilor impuse. Tratament ( Tratamentul DEPRESIILOR).