Medicina este dedicata etii, dar moartea nu ii este straina. Intre cele doua, suferinta si starea de bine, ca semn al sanatatii, se dispun ca intr-un mozaic al trairilor. Edent, toti dorim magnetul care sa mentina balanta inclinata spre bine si cat mai departe de suferinta. Ar fi el un magnet magic sau unul realist? Iata intrebari care desi salasluiesc in noi toti, medicina este aparte responsabilizata in paternitatea raspunsului apropiat de realitate.
Cazul Terry Schiavo i-a aprins pe americani si prin ei pe noi toti, aratandu-ne ca, desi biologia are propriile ei reguli, ata, suferinta si chiar momentul mortii depinde si de legile create de om. De la bun inceput imi rostesc conngerea ca nimeni nu are voie sa curme ata altuia; daca merita, sa-l pedepseasca, chiar crunt si pe toata ata, dar in nici un chip sa nu-i semneze sentinta capitala. Dar trebuie totodata sa mai recunosc ceva: dramatica noastra nedumerire in fata suferintei incurabile. Avem noi dreptul sa o prelungim? Dar sa o scurtam? Se poate mentine o ata cu pretul suferintei celui ce se desparte de ea? Dilema este uriasa! Cred ca dreptul ancestral si inalienabil la ata, presupune si recunoasterea accesului la demnitatea despartirii de ea. Atunci cand suferinta este atat de mare incat suprima comunicarea? Cine decide in locul suferindului si cum?
Terry Schiavo a murit pentru ca asa hotarasera indirect judecatorii, cu 13 zile inainte, cand i-au intrerupt contactul cu aparatele ce o mentineau in ata. Dar ata ei era doar biologica si nu spirituala. Aparent nu isi percepea suferinta, dar cine poate sti exact? Sigura era drama familiei. Putem insa recunoaste doar ata intr-un trup inert fara existenta spiritului? Un raspuns a dat sfantul parinte loan Paul al II-lea care a refuzat intoarcerea in spital pentru a fi ingrijit. O hotarare pe care a luat-o atunci cand, neavand forta sa mai rosteasca "Urbit et Orbis", a realizat iremediabilul. De fapt, si-a urmat propriul indemn: Sa faci usoara cu Dumnezeu. Cugetam deci la gestul sfantului parinte, care, desi l-a iertat pe cel ce voia sa-i curme ata, vazandu-i capatul, a dorit o despartire demna de ea. Refuzul ingrijirii medicale, atunci cand suferindul isi aude setul clopotelor, este un semn de demnitate si curaj. El simte ca deja merge pe coridorul agonizant al suferintei si doreste sa-l strabata in picioare.
Prin natura profesiei si a evenimentelor mai mult sau mai putin recente, ma simt starnit si de alte interogatii. Cat si ce facem pentru ca magnetul binelui sa nu fie discriminator? Desi intrebarea ii zeaza pe toti cei implicati in binele altora, cu precadere ma gandesc la medici. Noi, care lucram de la baza spre varful piramidei si pe toate fetele ei, oare ne dedicam suficient sanatatii semenilor? Traind in preajma suferintei si a tamaduirii de multe decenii, pot spune ca raspunsul este dezamagitor. Edent, implicatiile difera in functie de pozitia ocupata in piramida. Este grav daca un medic de familie greseste un diagnostic. Dar, in mod neindoielnic, este mult mai grav cand, printr-o semnatura, se limiteaza calitatea ingrijirii a mii de suferinzi, indepartandu-i astfel poate iremediabil de bine.Imi prelungesc nelinistile intrebandu-ma retoric: exista vreo tara in care cheltuielile pentru sanatate sa fie decise de optimul calitatii? De ce in filosofia omului etar sanatatea nu este in fruntea prioritatilor? Trebuie sa intelegem ca ata si sanatatea sunt daruri pentru care merita sa luptam. Cucerirea si pastrarea lor sunt parte a culturii care fara ele nu poate exista.
