Cu o raza de soare, din energia careia imprumuta, cu un firicel de apa pe care-l absoarbe din sol, imprumutandu-i substantele nutritive cu care este incarcat, cu echipamentele de laborator", aparent modeste, invizibile, dar de mare randament, lucrand neobosite in tesuturi, ta fabrica, dupa cum am vazut, o paleta din cea mai larga de substante. Dintre acestea, am vazut, de asemenea, ca unele sunt active, actionand specific asupra functiilor organismului.
Asa dupa cum nu am considerat insa tele medicinale ca o grupa inchisa, tot asa nu trebuie sa dam nici termenilor principiu activ", aliment" sau otrava" un sens absolut. Un aliment poate deveni, in anumite conditii, medicament sau otrava si invers - chiar o otrava deosebit de puternica poate constitui, in doze adecvate, un medicament.
Ca beneficiar major al laboratoarelor naturii, omul extrage in laboratoarele pe care le-a creat substantele din te care il intereseaza. Rostind cuvantul laborator", gandul ne poarta tocmai spre aceste creatii industriale, spre sali scaldate in lumina, inzestrate cu aparatura complicata, unde in recipiente de tot felul - din sticla, otel, mase plastice, unite intre ele prin nu mai putin complicate labirinturi de tevi - au loc sinteze si transformari uluitoare ale materiei. Reactii concepute si conduse cu ingeniozitate, care reclama temperaturi, surse de energie si presiuni strict controlate, se desfasoara sub privirea de argus a omului de stiinta contemporan. De aici, din aceste laboratoare, pe care, cu mai bine de un secol in urma, marele Pasteur le asemuia unor temple ale avutiei, ale bunastarii, ale progresului", iau nastere sute de mii de substante utile omului, dintre care multe sunt necunoscute in natura.

Din materia prima pe care o produc cu harnicie si o ofera cu darnicie tele medicinale, o intreaga industrie extractiva separa si purifica principiile active, preparand, pe baza acestora, derivati naturali si medicamente dintre cele mai diferite, in decursul unor asemenea procese extractive, principiile active sunt despartite de substantele care le insotesc. Unele dintre aceste substante sunt un balast" terapeutic, altele - dimpotriva - pot conferi principiilor active o actiune terapeutica mai completa si amplificata sau mai bine suportata de organism. in consecinta, in terapeutica moderna, a carei componenta cu drepturi depline este si fitoterapia, se pot intalni cazuri in care se prefera utilizarea fie a complexului de principii active (totalul activ"), fie a unuia sau altuia dintre principiile active izolate din acest total, fie a extractului de ta, nedebarasat de substantele insotitoare.
Toate aceste diferentieri sunt apanajul unor ramuri ale stiintei cum sunt fitochimia (chimia telor), farmacodinamica (studiul efectelor medicamentelor asupra organismului), farmacognozia (studiul compozitiei si proprietatilor drogurilor), farmacoterapia (studiul indicatiilor medicamentelor in diferite boli), farmacografia (studiul prescrierii medicamentelor in forme farmaceutice adecvate scopului), toxicologia (studiul efectelor nocive ale medicamentelor) etc. Din interferenta acestor preocupari stiintifice, se nasc pentm practica terapeutica, ca si pentru industria de medicamente, concluzii dintre cele mai fertile.
Sa parasim insa metamorfoza pe cale industriala a tei in medicament caci am depasi cu mult scopul acestei carti insistand si sa intram intr-un laborator la indemana oricui: laboratorul casei, unde ta medicinala isi poate gasi o prima valorificare, simpla si eficienta.
Vom aduce, dintru bun inceput, o precizare. Indiferent la ce nivel este practicata, de la forme extractive simple si pana la grefari industriale de substante de sinteza pe structuri de principii active, fitoterapia moderna, fundamentata stiintific, nu se substituie, ci completeaza chimioterapia (terapia cu medicamente create de om pe cale industriala). Numai atunci cand remediul popular a trecut prin sita deasa a stiintei, dezvaluind principiile active pe care le contine, actiunea pe care o exercita asupra organismului, gradul sau de toleranta si, respectiv, de toxicitate, numai atunci acest remediu devine - in conceptia fitoterapiei moderne - din automedicatie empirica un mijloc de prevenire si combatere a bolii.
In decursul atator milenii de fitoterapie, intre ta - ca o sursa de leacuri - si om - ca beneficiar al acestui tezaur natural de sanatate - s-au creat anumite relatii de convietuire", exprimate in final printr-o buna toleranta a primului de catre al doilea partener. Dimpotriva, medicamentele de sinteza se caracterizeaza printr-o interventie mai dura asupra organismului animal si a functiilor sale, riscurile de accidente fiind, ca regula generala, mult mai mari. Se considera de aceea - si cu suficient temei - ca accesibilitatea laolalta cu eficacitatea si cu riscul redus de accidente definesc cu pregnanta automedicatia cu te, in formele extractive simple, care se realizeaza in laboratorul casei".
Pastrarea intr-o masura cat mai mare a complexului natural de substante este o caracteristica principala a medicinei populare, in cadrul careia s-au dezvoltat de milenii procedee deosebit de accesibile pentru obtinerea de forme farmaceutice de administrare a medicamentelor de origine vegetala. O asemenea caracteristica a gasit semnificative fundamentari in fitoterapia moderna!Inarmati cu aceste notiuni, sa deprindem si unele . . .

Reguli generale

Planta se marunteste, ca drog, la un grad de diviziune fixat pentru fiecare produs in parte:
frunzele, florile si partile aeriene se trec printr-o sita care are doua ochiuri pe centimetru lungime, rezultand astfel fragmente mari;
cojile, radacinile, rizomii se trec printr-o sita cu trei ochiuri pe centimetru lungime, rezultand astfel fragmente mijlocii;
fructele si semintele se trec printr-o sita fina, cu sase ochiuri pe centimetru lungime, rezultand astfel fragmente mici.
In lipsa unor asemenea site, se pot folosi si site obisnuite, la indemana noastra, diferite, ca sa obtinem, dupa caz, droguri mai fine sau mai grosiere.
Maruntit si sitat astfel, drogul cedeaza in cea mai buna masura solutiei extractive complexul de principii active pe care il contine.
Produsul obtinut trebuie pastrat in cutii bine inchise, ferit de umiditate, lumina, insecte; nu este indicat a depasi cu mai mult de un an durata de conservare.
Uneori se amesteca mai multe droguri, formand la un loc produsul compus denumit ceai" (ceai medicinal"). Prin amestecare, trebuie sa rezulte un produs cu aspect cat mai omogen. Dupa amestecare, ceaiul trebuie cernut, pentru a inlatura pulberea rezultata.In conditii casnice, se prepara mai rar ceaiuri cu multe componente; de obicei, se amesteca 1-2 droguri. La baza ceaiurilor medicinale, existente intr-un sortiment larg, stau formule stiintifice. Actiunea lor terapeutica este determinata tocmai de efectul conjugat al componentelor fiecarei formule, inglobate in proportii stricte.
Astfel, spre a da numai cateva exemplificari mai curente, in formula ceaiului antibronsitic intra: muguri de pin, radacini de ciubotica-cucului si de omag, frunze de patlagina, de podbal si de urzica, iarba de sovarv. Ceaiul anlicolitic contine flori de musetel si de coada-soricelului, frunze de lamaita si izma, iarba de sunatoare si de talpa-gastei, coji de mac, fructe de secarica. In ceaiul antidiareic, cu actiune antiseptica asupra florei intestinale, se intalnesc: iarba de coada-racului, de rachitan, de rurita-mare, de cimbru, de izma, frunze de nuc, scoarta de stejar, radacini de cerentel. Indicat in tratamentul tulburarilor digestive cronice, ceaiul dietetic este constituit din frunze de afin, dud si nuc, pastai de fasole, iarba de izma si papadie. Excelent antispasmodic si carminativ, folosit in hiperaciditate si flatulenta, ceaiul gastric contine flori de galbenele, fructe de secarica si coriandru, iarba de sunatoare, coada-soricelului, tintaura, troscot. Scoarta de crusin, radacinile de papadie, matasea de porumb, florile de coada-soricelului, fructele de maces, iarba de turita-mare, rostopasca, sunatoare si coada-randunicii intra in formula ceaiului hepatic, indicat ca adjuvant in dischinezii biliare si hepatocolecistite. in formula ceaiului sedatiintra radacini de odolean, conuri de hamei, iarba de sovarsi talpa-gastei, flori de tei si coji de mac, iar in a ceaiului sudorii/ic - flori de soc, tei si musetel, iarba de isop si rizomi de pir.
Zeci si zeci de formule, rod al unor minutioase studii asupra actiunii terapeutice rezultate din combinarea si dozarea diferitelor droguri vegetale, vin sa dea un puternic suport medicatiei verzi". Alaturi de acestea, tele si ceaiurile casnice - si e bine a avea pe un raft, in cantitati curente, coaja de crusin, flori de musetel, flori de nalba, flori de coada-soricelului, flori de soc, flori de tei, frunze de anghinara, frunze de izma, frunze de patlagina, frunze de salvie, fructe de anason, fructe de chimion, fructe de maces, iarba de pelin, iarba de sunatoare, iarba de cimbru, radacini de odolean, matase de porumb, codite de cires - ne pot servi de minune la prepararea unor formule de solutii extractive, aliate de pret in combaterea a tot felul de boli.
Pentru toate aceste preparari de leacuri simple, care vor fi amintite mai jos, in laboratorul, farmacia sau, daca vreti, cu un termen mai simplu, dar intru nimic mai putin corect, in bucataria casei, mai sunt necesare, pe langa sitele deja enumerate:
vase de aluminiu sau emailate cu capac ori ceainice cu capac;
palnii emailate, de sticla sau de material plastic;

strecuratori metalice sau de material plastic;

recipiente de sticla, de preferinta bruna, pentru ca produsul sa nu sufere influenta luminii;

un vas gradat, de sticla sau de material plastic;

un cantar.
Nu este rau ca pe raftul amintit si el mai sus, alaturi de cutiile sau pungile vizibil etichetate - cu droguri, sa se gaseasca aparte vasele pentru prepararea solutiilor extractive din te. Si nu este de prisos a sublinia si curatenia ca de farmacie" care trebuie sa domneasca in laboratorul casei!
Apa - pe care invatatii antichitatii o denumeau marele dizolvant al naturii" - este vehiculul principal prin care se realizeaza trecerea complexului actidin ta in organism. Influenta terapeutica pozitiva a vehiculului ales in acest scop consta in natura sa, ingaduind, pe de o parte, a fi cat mai bine absorbit de tesuturile cu care ajunge in contact complexul activ, iar pe de alta dizolvand intr-o proportie optima acest complex.
Alcoolul, vinul, otetul, uleiul gras sunt, de asemenea, utilizate, dar intr-o masura mult mai redusa, in laboratorul casei.
Primul ceai, bautura sau tizana medicinala mentionata in literatura (de la grecescul tisanos care inseamna arpacas") era o fiertura de orz, singura forma prescrisa de Hipocrat. Ceaiul medicinal se prepara astazi, ca si in trecut, din orice parte a tei folosita ca drog: radacini, rizomi, tuberculi, tulpini, frunze, flori, seminte, fructe etc.
Prepararea bauturilor medicinale ne prilejuieste o trecere in revista a diferitelor forme de solutii extractive, asa cum au fost cunoscute in medicina populara si cum sunt preluate in prezent de medicina docta.
O prima operatie extractiva este maceratia, care se efectueaza lasand vehiculul de dizolvare ales (de regula, apa) in contact cu drogul un timp mai mult sau mai putin indelungat. Extractia se face la temperatura camerei si este denumita in popor cu un termen sugestiplamadeala la rece".
Principalul inconvenient al maceratiei consta in durata ei, de obicei mai mare de 5 ore. In acest interval, au loc felurite procese de fermentatie care pot degrada maceratul, inainte de solubilizarea principiilor active. Din aceasta cauza, maceratia trebuie limitata doar la acele te care la temperatura obisnuita cedeaza cel mai bine si cat mai complet principiile active pe care le contin. Se cunosc astfel macerate de seminte de in nesfaramate, de flori de nalba, de radacini de revent s.a. La 11 apa se folosesc 50 pana la 100 g produs vegetal. Dupa timpul de contact prescris, maceratul se filtreaza prin vata sau o panza rara.
Solutia extractiva apoasa obtinuta prin extractia la cald a produsului vegetal - tinand seama de natura acestuia si de principiile active pe care le contine - se numeste infuzie. Aceasta este forma cea mai frecvent raspandita in laboratorul casei, desemnata sub termenul de ceai". Si poate e de prisos sa-i mai adaugam adjectivul medicinal, pentru ca, oricare ceai am folosi, el este in fapt medicinal! Introdus in Europa in secolul al XVIII-lea, ceaiul constituit din frunzele de Thea sinensis se consuma in prezent in cantitati de zeci de mii de tone anual. Taninurile, acidul cverceta-nic, teina similara cafeinei - toate aceste componente ii confera anumite insusiri terapeutice, reconfortante !In general, parasind ceaiul" - asa cum il denumim si il consumam zilnic si pe care il omitem, neintemeiat, din grupa medicinala raportul intre produsul vegetal si apa care extrage din acesta principiul sau principiile active este de regula de 5 la 100. in acest caz, infuzia se numeste normala sau lejera. Daca acest raport este mai mic, ajungand de 10 la 100, infuzia devine incarcata ori saturata. Se are insa intotdeauna in vedere ca, in decursul fierberii, o parte din apa se evapora sau ca unele droguri retin o anumita cantitate de apa prin imbibarea tesuturilor; se ia, in consecinta, un plus de apa. Durata infuzarii, adica a operatiei prin care se obtine o infuzie, este data de numarul de minute - mai mic pentru drogurile constituite din tesuturile fine si mai mare pentru cele cu tesuturi compacte. Infuzia sau ceaiul este aplicabila in majoritatea cazurilor in care dorim a obtine o bautura medicinala, avand ca lichid de extractie apa. Aduse la un grad de maruntire convenabil, mai toate drogurile vegetale cedeaza prin infuzare principiile lor active apei in clocot.

Avand in vedere scopul pentru care este destinata, sa vedem cum se realizeaza o infuzare cat mai corecta.Intr-o varianta mai apropiata de ceaiul" gospodaresc, peste drogul maruntit se toarna apa fiarta in clocote. Vasul se acopera cu un capac si se lasa in repaus timp de un sfert pana la jumatate de ora, dupa natura tesuturilor vegetale supuse infuzarii: durata este mai scurta pentru flori, frunze, muguri si mai lunga pentru seminte, fructe uscate, radacini, tulpini.
Dupa ce s-a scurs timpul de contact indicat pentru fiecare drog in parte, infuzia se filtreaza prin strecuratoare, prin tifon dublu ori prin palnie (tot prin tifon dublu sau, mai bine, prin vata). La urma, produsul vegetal infuzat se preseaza, trecandu-se restul de solutie extractiva tot prin filtrul folosit.
Iata insa si un mod de preparare care, intrucatva mai greoi, asigura un randament de extractie superior:
Amestecul de te sau ta maruntita in cantitatea indicata se macereaza - la rece, desigur - cu un sfert din cantitatea de apa necesara infuzarii. Durata acestei macerari (plamadeli) prealabile este de 5 minute, interval in care produsul vegetal se inmoaie si membranele celulare se permeabilizeaza pentru infuzarea la cald.In timpul macerarii, se pune la fiert restul de trei sferturi de apa, care se toarna, cand da in clocot, peste drogul macerat. in continuare, extractia decurge ca in infuzarea obisnuita: acoperirea vasului; repausul la cald; filtrarea.
Decoctia este tot o extractie apoasa din ta, preparata insa prin fierberea apei impreuna cu produsul vegetal din care urmeaza a fi extrase principiile active. Redusa in fragmente mici, ta sau portiunea de ta folosita ca drog se macereaza mai intai in apa rece timp de 5 minute, cu un sfert din cantitatea totala de apa rece prescrisa. Dupa acest interval, se adauga restul de apa si se fierbe la foc moderat timp de 15-20 minute pentru drogul constituit din flori sau frunze si timp de 30-45 minute pentru cel format din tesuturi mai dure (coji, radacini). Se strecoara fierbinte si se spala reziduul de pe filtru cu apa calda, pana se ajunge la greutatea initiala.
Proportia pentru decoctie este, de regula, de o parte drog la 10 parti apa. Ca si in cazul infuzarii, potrivit gradului de saturare a solutiei extractive, se disting decocturi lejere si incarcate.
Trebuie aratat ca decoctia a fost mult mai uzitata in trecut, fiind restransa in prezent la cateva droguri. Inconvenientul principal consta in faptul ca prin decoctie pot sa se modifice deseori insusirile terapeutice ale drogului, datorita degradarii partiale a principiilor active. Se recurge insa la decoctie ori de cate ori se dovedeste necesar ca produsul vegetal sa cedeze complexul sau de substante active sub actiunea prelungita a caldurii si apei.
Prin fierbere, o cantitate de apa se pierde intotdeauna si faptul trebuie sa fie avut in vedere cand se sileste proportia intre cantitatea de apa si ta.
O rezolvare simpla se poate da si prin marcarea pe vas a nivelului prescris initial si completarea la nivel in timpul fierberii.
Ca si in cazul ceaiului", si decoctul se prepara frecvent printr-o fierbere neprecedata de o macerare prealabila la rece, dar extractia este de asemenea incompleta.
Si, fiindca veni vorba, daca infuzia este cunoscuta cu termenul ceai", si decoctia isi are corespondentul sau popular: fiertura.Indulcirea moderata, cu zahar, miere sau zaharina, a infuziei sau decoctului, faciliteaza consumarea bauturilor medicinale respective. Acest corectide gust, daca nu se prevede in mod expres evitarea lui, se face imediat dupa filtrarea solutiei calde.
Cantitatile de macerat, decoct sau infuzie nu trebuie sa intreaca dozele prescrise a fi luate in 24 de ore. Solutiile extractive pastrate mai mult isi pierd prin degradare virtutile lor terapeutice, sunt atacate de microorganisme, fermenteaza.
Tinctura sau, cu un termen popular, plamadeala este o solutie extractiva, mai rar preparata in conditii casnice, dar intalnita in multe retete ale medicinei populare. Componentele unei fineturi sunt, pe de o parte, alcoolul de diferite tarii, ca solutie extractiva, iar, pe de alta parte, acele droguri susceptibile de a ceda principiile lor active in acest lichid. Taria diferita a alcoolului se explica prin faptul ca nu toate principiile active din droguri se dizolva in egala masura in alcool de o concentratie fixa; cel mai folosit este alcoolul de 60-70". Alcoolul de 80 este indicat pentru drogurile mai bogate in rezine si uleiuri volatile, iar cel de 90 - pentru produsele cu uleiuri grase, greu solubile.
Alcoolul trebuie sa fie in proportie de 5 parti la o parte drog. in laboratorul casei, tinctura rezulta din contactul prin macerare a produsului vegetal cu alcool de taria indicata pentni fiecare caz in parte. Aceasta macerare se face la temperatura camerei, in vase de sticla bruna, bine inchise, timp de 1-2 saptamani. La sfarsitul intervalului, se strecoara, se preseaza si se aduce tinctura rezultata la greutatea prescrisa, spaland cu alcool reziduul epuizat de principiile active.In conditii industriale, tincturile se prepara mai ales prin operatia denumita percolare sau lixiviere, in care dizolvantul se scurge incet prin substanta de extras redusa in pulbere.
Tinctura se poate prepara din ta proaspata sau uscata. Dupa un anumit timp de pastrare, ea lasa pe fundul vasului unele depuneri, in care pot fi antrenate si substantele active.
Tot in medicina populara, pe langa tincturile preparate cu alcool (si care mai sunt de aceea denumite si alcoolate), se mai folosesc si vinurile ori oteturile medicinale. Ele se obtin, dupa cum le arata si numele, din contactul la rece al drogurilor vegetale, simple sau compuse, cu otet de vin sau vin.
Uneori, plamadeala se face cu ulei, substantele active din drog trecand in acesta. Asa este, de pilda, uleiul de sunatoare.
Din tincturi, prin evaporare pe baia de apa, la anumite temperaturi, indicate dupa caz, se poate obtine forma farmaceutica denumita extract. Dupa consistenta lor, extractele sunt fluide, moi (cu cea 20% lichid) si uscate, cand se pot reduce in pulbere si au doar 5% lichid.
Prin frecarea a 1,5-2 parti ulei volatil extras din te cu 10 parti talc si adaugare treptata de 1000 parti apa fiarta si racita la 30-35, se obtine dupa filtrare apa aromatica. Ea are mirosul si gustul uleiului din care provine si se prezinta ca o solutie aproape limpede. Apele aromatice servesc la prepararea asa-ziselor potiuni cu efecte calmante, destul de rar intalnite insa in medicina populara.
Sunt mult mai frecvente, in schimb, siropurile medicinale, care contin in jur de 66% zahar (160-l80 g zahar pentru 100 ml lichid extractiv). Siropul inca fierbinte se toarna in flacoane uscate, complet umplute si bine astupate. Se conserva, de preferinta, la loc racoros.In siropuri - de soc, de lamaita, de busuioc, de izma, de macese, de catina, de ienupar etc. - se imbina in mod fericit efectul terapeutic cu cel alimentar, aromatizant si racoritor.
Antrenarea cu vapori de apa la fierbere a drogurilor cu uleiuri volatile sau numai a acestora din urma, extrase din te, si aspirarea vaporilor astfel incarcati poarta numele de inhalatie.

Emulsia este constituita din suspensia unei substante active (rezina, ulei, grasime) intr-un lichid in care este insolubila. Suspensia se realizeaza prin emulsionare cu albus de oua, guma arabica etc.
Sucul este obtinut prin maruntirea si presarea materialului vegetal proaspat recoltat. Sucul este format din lichidul celular in care se gasesc incorporate principii active, saruri etc. Multe sucuri au o actiune bacteriostatica.Incorporarea sucului, a pulpei vegetale sau a extractului de principii active intr-o masa gelatinoasa formeaza gelul medicinal.
Clismele cu infuzii de te medicinale, mastile cosmetice pe baza de te medicinale, pulberile sau saculetele cu te medicinale-aromatice pentru bai, baile aromatice cu extracte de te, completeaza -intr-o scurta enumerare - formele de preparare din te a unor remedii care se alatura eficient altor mijloace ale terapeuticii. Prin eficienta lor, aceste remedii, triate din leacurile babesti", vin sa confirme cat de necesara este existenta unei game largi de tratamente. Asa dupa cum nu exista medicament suveran" pentru nici o boala, asa dupa cum tratamentul fiecarei boli se diferentiaza de la pacient la pacient, in functie de starea lui sau de bolile care insotesc maladia principala, tot asa se recurge, intr-o consecinta fireasca, la diferite medicamente care sa intregeasca posibilitatile terapeutice de actionare asupra organismului in suferinta. in acest context, medicamentul rezultat dintr-o prima metamorfoza" a tei in leac devine, dupa caz, un adjuvant al terapiei de baza, un remediu principal sau unic ori un prim-ajutor.

Farmacia casei", in care fiecare dintre noi, urmand bineinteles recomandarile medicului, are posibilitatea sa-si prepare ad-hoc remedii adecvate, capata tot mai mult o importanta specifica in cadrul cresterii necontenite a nivelului de cunostinte sanitare ale populatiei.
Farmacie - laborator - bucatarie, orice termen am folosi, reflecta preocuparea omului de a-si cunoaste organismul si de a-si oferi - in limite rationale - posibilitatea de a se ingriji in scop curatisi profilactic. Din farmacia naturii in farmacia casei si din medicina populara in medicina moderna - pe aceste coordonate se inscrie, cu majuscule, utilizarea telor medicinale.