Se stia, de multi ani, ca la bolnai cu unele procese infectioase, la cei cu sindroame alergice (atopice si neatopice uneori), la cei cu
dermatoze iar uneori si in unele procese maligne se intilneste eozinofilie, adica un numar de peste 400 eozinofile/mm3, ajungind uneori la 7080% din totalul leucocitelor. Se stie, de asemenea, ca. in secretiile tisulare locale (secretie nazala, sputa, secretie intestinala) ale multor bolna cu manifestari alergice, eozinofilia depaseste 25% din totalul celulelor, uneori fiind dominanta.
Rolul eozinofilului nu este bine cunoscut. S-a emis ipoteza ca el ar capta (si distruge) complexele imune, ca ar secreta un factor care sa declanseze liberarea de histamina, sau ca ar "ingera" insasi histamina, care se gaseste in prea mare cantitate la locul reactiei.
S-a emis de asemenea ipoteza ca poate exista o relatie intre cresterea IgE si eozinofilie in
bolile alergice, ducind astfel la ideea ca eozinofilia ar putea fi mediata prin procese imune. Dar de la emiterea ipotezei ca ar exista un factor eozinotactic (M. Samter, 99), pina la descoperirea si caracterizarea lui au trecut aproape 20 de ani.
Basten si colab. (8) au aratat, experimental, ca daca se administreaza larve intacte de Trichinella spiralis la soareci, per os sau intraarterial in aorta, apare o mare eozinofilie. Timpul de raspuns variaza dupa calea de administrare, dar totdeauna exista o perioada de latenta, de crestere rapida si apoi de revenire (citeva saptamini). Readministrarea larvelor produce eozinofilie mai mare, ca un raspuns secundar. Eozinofilia nu se produce daca sobolanii sint timectomizati (la nastere), sau daca se face un pretratament cu ser antilimfocitar, preparat din celulele canalului toracic. Pare deci a exista o relatie intre limfocite (populatia T limfoci-tara) si eozinofilie. Daca se face o depletie selectiva de celule T (prin timectomie si radiere), eozinofilia este neglijabila, dar ea dene edenta daca se face o grefa de timus (Lancet, 70); limfocitele (T) ar actiona mai ales pe faza inductiva a eozinofiliei (nu pe cea proliferativa).
Limfocitele T actioneaza singure sau in conjunctie cu alt factor (complexele imune). Productia de
anticorpi nu este corelata cu eozinofilia aceasta aparind inaintea anticorpilor (in ziua a 45-a fata de ziua a 13-a 18-a) (Basten si colab.
8). De la aceste studii au plecat cercetarile asupra factorului eozinotactic.
Kay, Austen , utilizind tehnica Millipore in modelul de anafi-laxie pe tesutul pulmonar de cobai (sensibilizare activa si provocare cu antigen), au constatat ca perfuzatul continea: histamina, SRS-A si factorul eozinotactic al eozinofilului (liberarea se observa la 10 zile, este maxima la 3 saptamini si se mentine la 8 saptamini). Dupa sensibilizare pasiva, factorul eozinotactic se obtinea la 10', era maxim la 1 ora si dura 2 ore si jumatate. Autorii sustin ca anticorpul, care media eliberarea, este IgG! (nu IgG2 si nici IgE). Factorul eozinotactic este diferit de complement, reactia are insa nevoie de ioni de Ca++ si Mg++. In anul 1973, Kay, Skin, Austen au constatat ca factorul eozinotactic este in realitate format din doua componente: unul cu o greutate moleculara de 15 000, care pare a fi identic cu fragmentul C3 taiat al complementului (C^), iar al doilea, liberat prin legarea antigenului cu celulele active (2) al plami-nului sau plamin sensibilizat cu IgG, care nu are nevoie de prezenta complementului si are o greutate moleculara de 5001 000.
Parish considera ca exista 3 tipuri de reactii, rezultate din activarea, liberarea sau formarea substantelor, care atrag eozinofilul in tro. Prima reactie tine de agregarea IgG, incubate cu serul ce contine complement; acesta atrage neutrofilul si eozinofilul (seamana cu factorul de greutate moleculara 15 000 al lui Kay si Austen). A doua, atunci cind o suspensie pura de bazofile, sensibilizate cu IgE-reagine, este cuplata cu antigenul, in absenta complementului si atrage numai eozinofilul. In a treia reactie, bazofilele distruse sau neutrofile sint incubate cu ser, atractia fiind pentru neutrofil si eozinofil. Parish este de parere ca numai cel de al 2-lea factor (cea de-a doua reactie) tine de anafilaxie, liberarea factorului eozinotactic (ECF-A) fiind insotita de liberarea de histamina si SRS-A. Asa cum s-a aratat mai inainte, Kay si Austen nu au putut izola cel de-al doilea factor. Wasserman, Austen si colab. relateaza ca au reusit sa produca dezactivarea chemotactica a eozinofilului uman prin factorul chemotactic al eozinofilului din anafilaxie (ECF-A), atit cu factorul de greutate moleculara mica, cit si cu C5a, dar nu si cu kalicreina. Factorul este mult mai activ pe eozinofil, decit pe neutrofil sau monocit; ar fi vorba, dupa parerea autorilor, de un mecanism trapping pentru migrarea celulelor. Dezactivarea pare a fi un important mecanism de control fiziologic, care face ca eozinofilul sa ramina la locul liberarii ECF-A, cu scopul de a-si manifesta functiile lui regulatoare in reactiile de hipersensibilitate imediata.
Hubscher, in 1975, este de parere ca eozinofilul bolnalor cu poli-noza de Ambrosia leaga antigenul E; acelasi autor este de parere ca exista un inhibitor derivat eozinofil (E.D.I.), care poate inhiba liberarea histaminei si care ar aditiona ca trigger pentru cresterea AMP ciclic intracelular. E.D.I. ar fi o mixtura de prostaglandine inhibata de indo-metacina.
In submodulul precedent ne-am ocupat de una din manifestarile gazdei (aparitia eozinofiliei, in anafilaxie-atopie). Gazda participa insa cu mult mai multe celule: astfel neutrofilul prin ruptura lizozomilor (cortizonul ar actiona in inflamatie prin silizarea membranelor lizozomilor) (Weissmann, 123), bazofilul secretor de imunoglobuline, histamina, etc. si, mai ales, limfocitul; vrem sa ne oprim numai succint asupra acestuia din urma. In ultimii 34 ani a aparut un numar mare de lucrari prind limfocitele T si B. Limfocitele B pot fi subdizate, pe baza cercetarii imunoglobulinelor de suprafata in mai multe subpopulatii; limfocitele T, cu rol in imunitate celulara, rejectia de homogrefa etc. pot fi imbunatatite, utilizind metoda rozetelor E si EAC. in fond, exista o subpopulatie de celule T mai "active" (2830% din total) in
imunitatea celulara, mai active decit populatia T totala.
La copilul mic (sub 18 luni) fata de copilul mare si adult, Fleisher si colab. gasesc o populatie de celule T mai scazuta si de celule B mai crescuta, numarul total fiind egal sau crescut fata de copilul mare.
Cercetarile in acest domeniu au pornit de la studiul lui Brostoff si Roitt , care arata ca, intr-un sindrom atopic tipic asa cum este poli-noza, testul de transformare "blastica" a limfocitului era peste normal, adica peste 710%, aratind prin aceasta ca exista, chiar si intr-o boala de tip imediat (tip I), o participare a sensibilitatii tardive. Cercetarile au continuat apoi cu cele referitoare la rozetele T si B.
Nu am dorit sa facem o imixtiune in modulul de imunochimie sau imunobiologie; am vrut doar sa aratam ca daca studiul alergenilor de mediu este facut izolat, fara o corelare cu raspunsul imun al organismului uman sau animal, nu ajuta decit in mica masura la intelegerea etiopato-geniei bolilor alergice. Se pare ca intrepatrunderea actiunii factorilor de mediu si a celor imuni (I. Bruckner, I. Gr. Popescu si colab.
20) ne ofera cea mai valoroasa metoda pentru aprecierea clinica si imunologica a sindroamelor alergice.
Cercetarile conduc insa la ipoteze mai indraznete, in sensul ca se intrevede o a doua cale de actiune in sensibilizarea de tip T (in afara de cea alergen-"reagina"), si anume prin interventia kalicreinei, factorul XII (Hagemann), sistemul complement, care taie peptida kinina (bradikinina) din kininogen, aceasta and un rol asemanator cu histamina si SRS-A in
astmul bronsic si, probabil, in
alergia alimentara-digestiva. Aceasta a doua cale se poate efectua si printr-o enzima de degranulare a bazofilului, ar-gininesteraza, care va avea acelasi efect asupra kininogenului.
Aceeasi idee a fost speculata si in ceea ce priveste chimia alergenilor (noi nu am insistat asupra acestui subiect, extrem de interesant, intrucit ni s-a parut a fi inca prea controversat), in sensul ca se atribuie acestora nu numai actiune specifica, de aparitie a anticorpilor, ci si una nespecifica, de "indicatori ai statusului atopic" la om. Studiile asupra alergenilor din
polen de Ambrosia (2 lanturi polipeptidice : alfa si beta cu greutatea moleculara 26 000 si respectiv 15 000), din cod, Ascaris suum, "alergo-izi" etc. si mai ales a subprodusului lizina-zahar din molecula de glico-proteina a alergenilor praf de casa, scuame umane, vegetale, tomate etc, deci teoretic alergeni (sau atopeni) cu molecula mica pot actiona fie pe calea I (alergen-IgE), fie pe calea: kininogen, kalicreina, complement (C^)
bradikinina, fie pe ambele. Alergenul unit cu IgE (prin testare cutanata sau prin tehnica RAST) nu arata obligatoriu si starea de atopie, deci nu orice antigen legat de IgE ar fi un veriil alergen.
Aceste cercetari, intr-un fel complicate si, la prima impresie, greu de urmarit, ni se pare ca sustin ideea ca prezenta alergenului in mediu, sau chiar edentierea lui prin testare cutanata, nu arata obligatoriu ca acesta are si un rol etiologic (in momentul respectiv), ci ca este necesara interventia unui factor "X" atopic, pentru a aparea manifestarea clinica. Cu alte cunte, este necesara interactiunea alergenilor cu organismul uman atopic.
