in 1863, Adolph von Bayer, asistent de cercetare intr-un laborator belgian, a descoperit acidul barbituric. intrucat ziua descoperirii era sarbatoarea Sfintei Barbara, el a numit acidul in cinstea ei. Astfel, barbituricele, derite din acidul barbituric, isi trag numele de la ea. La vreo patruzeci de ani dupa aceasta descoperire a lui Bayer a fost sintetizat barbituricul numit barbital. in 1912 a fost creat un alt barbituric bine cunoscut, fenobarbitalul. Barbituricele erau foarte pretuite de comunitatea medicala ca sedative si anti-convulsive eficiente si au detinut suprematia pe piata medicamentelor sedative pana in anii '60, cand si-au pierdut o buna parte a segmentului de piata in favoarea medicamentelor Valium si Librium. Ele se gaseau sub numeroase forme - elixiruri, siropuri, prafuri, capsule, lete, supozitoare si, in unele cazuri, sub forma injecila. La fel cum s-a intamplat si cu succesoarele lor, barbituricele au fost foarte folosite in afara domeniului practicii medicale. Abuzul a atins apogeul in anii '50 si '60. Odata cu acest rol social indoielnic pe care l-au dobandit barbituricele, a aparut si o intreaga gama de termeni argotici pentru acest grup de droguri. Proprietatile lor letale sunt ilustrate cel mai bine de moartea lui Jimi Hendrix, cel mai mare chitarist rock din toate timpurile. La rsta de douazeci si opt de ani, aflat in districtul Notting Hill din Londra, Hendrix a murit sufocandu-se cu propria voma dupa ce luase barbiturice. Drogul incetineste activitatea reflexa a gatului si provoaca depresia sistemul respirator, ceea ce i-a pecetluit soarta. Desi barbituricele n-au atins niciodata cu aderat statutul stralucitor al altor droguri, ele mai sunt pomenite si acum in melodii rock.

Surse: Henningfield 1986, Tyler 1995.