Istoric
Interesul pentru studiul familiei Parvoridae (vechiul nume: grupul picodna-rusuri) a crescut enorm in ultimii ani datorita faptului ca structura lor simpla si dimensiile mici ale genomului au permis lamurirea unor aspecte ale replicarii rale importante nu numai pentru acesl grup de rusuri ci si pentru replicarea genomului de eukariote.
Popularitatea parvorusurilor pentru infectionisti a cunoscut un reriment ca urmare a descoperirii primului parvorus uman autonom asociat cu o afectiune pediatrica - "erythema infectiosum". in plus, argumente conngatoare sustin rolul protector al coinfectiei cu parvorusurile defective in cazul infectiilor cu adeno si herpesrusuri. Similar, parvorusurile defective din genul dependorus inhiba potentialul oncogen al adeno si herpesnisurilor. Acest ultim aspect impreuna cu studiul infectiilor latente cu parvorusuri in vo si in tro au permis studiul latentei rale la nivel molecular. Din punctul de vedere al importantei pentru sanatatea publica parvorusurile nu pot fi ignorate. Patogenitatea excesiva a parvorusului canin care s-a manifestat epidemic, cu cazuri letale, ridica problema posibilei schimbari de gazda si a cresterii rulentei unor agenti considerati minori.
Analiza prezentata in continuare nu se va referi decat tangential la proprietatile parvorusurilor animale insistand numai asupra parvorusurilor umane si ale unor proprietati cu implicatii in patologia umana.

CLASIFICARE SI PROPRIETATI

Familia Parvoridae cuprinde trei genuri: Parvorus (rusuri autonome), Dependorus (rusuri defective) si Densorusuri (parvorusuri ale insectelor). Morfologic, rionii prezinta o simetrie icosaedrica cu 32 capsomere dispuse pe suprafata unei particule sferice cu diametrul de 18-26 nm. Parvorusurile nu au anvelopa. Replicarea are loc in nucleul celulei gazda si este dependenta de una sau mai multe functii celulare exprimate in fazele S tardiv sau G2 ale ciclului celular.
Infectitatea parvorusurilor este sila la pH 3-9 si la 56AC pentru cel putin o ora. Virusurile nu sunt inactivate de actiunea solventilor lipidici insa formolul, beta-propiolactona, hidroxilamina, agentii oxidanti si ultraoletele compromit infectitatea. Cea mai utila proprietate pentru detectia parvorusurilor este hemaglutinarea. comuna pentru cele autonome (elul 24.1). iar la dependorusuri prezenta numai la tipul 4.

Efectul citopatic al parvorusurilor autonome se manifesta la nivelul nucleului (mai ales in diziune). Apar incluzii intranucleare iar nucleolii sunt mariti. Densoru-surile (la insecte) isi trag numele de la acest ECP nuclear, de la hipertrofia nucleilor cu acumularea unor mase dense intranucleare. Densorusurile se replica in celulele de larve, nimfe sau insecte adulte fara sa fie necesara prezenta rusului helper.

PATOGENITATEA PARVOVIRUSURILOR AUTONOME

Spectrul afectiunilor induse de parvorusuri este extrem de variat de la o specie la alta. Numai cateva exemple vor fi citate iar comentariul se va referi la implicatiile posibile pentru patologia umana.
Pina foarte curand parvorusurile autonome erau recunoscute ca avand un spectru de gazda limitat. Mai mult, agentii specifici unei specii au o antigenitate distincta si unica. O abatere noila de la aceste reguli a survenit in 1978 cu parvorusurile canine. in acest an, in zone geografice diferite s-a semnalat difuziunea rapida a unui parvorus epidemic la caini. Infectia s-a manifestat fie ca o enterita fulminanta cu morbiditate si mortalitate foarte ridicate la cainii de toate varstele, fie ca o miocardita subacuta la catei de 3-8 saptamani. Agentul cauzal a fost etichetat ca parvorusul canin 2 pentru a-l distinge de primul parvorus canin izolat. Cateva proprietati neasteptate au fost edentiate la acest rus si, in primul rand, asemanarea serologica si genomica cu parvorusul felin. in consecinta, in prezent, agentul epidemic la caini este considerat o varianta cu spectrul de gazda modificat al parvorusului felin si nu un parvorus canin.
Cateva intrebari delicate, dar foarte importante si pentru patologia umana s-au pus in legatura cu modalitatea de aparitie a acestui patogen atat de agresiv:
- agentul epidemic pentru caine este un mutant aparut in natura sau este rezultatul unei presiuni selective impuse (accidental sau deliberat) in laborator unde a fost adaptat la celule canine?
- ce factori au contribuit la difuziunea pandemica a 'noului patogen care au putut depasi gilenta regulilor de carantina prind importul unor bou veterinare?
- se poate anticipa in continuare o extindere a spectrului de gazda la alte specii si chiar la om?
Posibilitatea generarii iatrogene a noului patogen este considerata cu seriozitate de multi cercetatori. Transmiterea extensiva a fost facilitata de extraordinara rezistenta a parvorusurilor la cele mai nefavorabile conditii. De asemenea, nu este exclusa difuziunea prin produse de uz veterinar, inclusiv vaccinuri rale, insuficient controlate. Lectia serla de aceste episoade epidemice impune multa circumspectie in experimentele care prin introducerea unor presori selecti favorizeaza dezvoltarea unor variante rale cu noi proprietati biologice. Utilizarea unor culturi de celule diferite de specia gazda naturala in scopul obtinerii unor variante atenuate - nu numai in cazul parvorusurilor - trebuie atent supravegheata. La fel, utilizarea vaccinurilor atenuate parvorale trebuie etata.

INFECTIA LATENTA CU PARVOVIRUSURI
Pentru dependorusuri elementul caracteristic este absoluta lor defectitate. in absenta coinfectiei cu un alt rus ajutator apropiat - adeno sau herpesrus - replicarea parvorusurilor adenoasociate (PVAA) nu este posibila. Acest defect este cu atat mai interesant cu cat rionii PVAA se adsorb la celula gazda, patrund in nucleu, sunt decapsidati dar replicarea nu este detectata. Continuitatea genomului PVAA este totusi asigurata datorita abilitatii de a sili infectii latente pina cand coinfectia cu rusul ajutator permite sinteza progenilor.
Infectia latenta cu PVAA a fost descoperita ca urmare a noilor recomandari prind detectarea rusurilor endogene in substratul celular utilizat in productia vaccinurilor rale. Dintre cele doua posibilitati de existenta a genomului ral latent in celula gazda - integrat sau plasmidian - prima alternativa a fost bine argumentata. Integrarea ADN genomic al parvorusurilor se face ca un tandem liniar specific pentru secventele terminale. Mecanismul molecular al reactivarii PVAA este incert insa cele mai plauzibile modele presupun fie excizia prin recombinare, fie un mod selectiv de replicare al secventelor integrate.
Care sunt consecintele latentei PVAA pentru gazda? in nici una din speciile de la care dependorusurile au fost izolate nu s-a notat asocierea cu o boala. Dimpotriva, se pare ca infectia latenta cu PVAA confera gazdei un oarecare efect protector, ceea ce a fost demonstrat prin inhibitia replicarii adenorusurilor sau herpesmsurilor ajutatoare si a oncogenitatii lor.
Pentru parvonisurile autonome infectia clinica latenta este o regula. Prezenta anticorpilor specifici denota o stare de purtator si nu absenta parvorusurilor. Mecanismul persistentei este necunoscut dar sediul ei pare sa fie in celule mature care nu se did. In celule care se multiplica, ca de exemplu in ranile care se ndeca, sau in celule canceroase are loc reactivarea parvorusurilor latente. Reamintim ca, initial, in anii '60, interesul rusologilor pentru parvorusuri a fost legat de frecventa lor asociere cu tumorile maligne. Astazi stim sigur ca parvorusurile nu au potential oncogen ci, dimpotriva, afinitatea lor pentru celulele in mitoza le confera un potential oncolitic.
Interactiunea cu rusurile complementare. Defectitaiea dependorusurilor este baza relatiei intime pe care o silesc cu rusurile ajutatoare: adenorusuri care constituie "helperul" natural sau herpesrusuri. Desi din punct de vedere structural nu exista nici o relatie cu rusurile ajutatoare, dependorusurile se comporta ca particule defectiv interferente. intr-o coinfectie litica diferitele tipuri de rusuri adenoasociate (PVAA) au o actiune inhibitorie asupra replicarii adeno sau herpesrusurilor. in plus, aceiasi autori au demonstrat autointerferenta intre diferitele serotipuri de PVAA.
Desi oncogenitatea adenorusurilor nu a fost argumentata la om, capacitatea unor serotipuri umane de a determina tumori la hamster in vo sau transformarea celulara in tro este bine cunoscuta. Tumorile sunt sarcoame nediferentiate, iar unele adenorusuri au un mare potential oncogen - serotipurile 12, 18 si 21. Studii moleculare au precizat portiunile genomului ral care induc transformarea maligna. Astfel a devenit posibil studiul interactiunilor moleculare adenorusuri - PVAA care se concretizeaza in inhibitia potentialului oncogen al adenorusurilor. Neasteptat, s-a demonstrat ca actiunea inhibitorie nu este conditionata de replicarea PVAA. in general se admite ca infectia concomitenta cu PVAA serveste la moderarea rulentei infectiei adenorale in vo. in ceea ce priveste inhibitia oncogenitatii ea este urmarea reducerii expresiei antigenului T. Inhibitia potentialului oncogen al herpesrusurilor prin PVAA este argumentata de unele date seroepidemiologice la om. Incidenta anticorpilor anti PVAA este scazuta la pacientele cu cancer de col uterin, de la 80% la martor, la 14% la grupul cu leziuni maligne. Concluzia autorilor este ca pacientele infectate cu herpes prezinta risc sporii pentru dezvoltarea leziunilor maligne daca nu sunt infectate si cu PVAA.

SEMNIFICATIA CLINICA A PARVOVIRUSURILOR UMANE
Mai multe tulpini de parvorusuri au fost izolate din specimene clinice umane. Silirea unei relatii etiologice cu stari morbide concrete a intarziat insa. Mai multi autori au incriminat parvorusurile umane (HPV) in crizele aplastice din anemia falciforma. La bolnai cu forma homozigota de drepanocitoza, infectia se insoteste de depletia maduvei in precursori eritrocitari si disparitia reticulocitelor circulante. La subiectii normali unde durata de ata a hematiei periferice este de 120 zile, depletia in precursori eritrocitari consecutiva infectiei rale este tardiv si numai pasager remarcata. La cei cu anemie falciforma. cu hematii cu o durata de ata de numai 10-l5 zile, depletia in precursori determina rapid criza aplastica (. 24.1). in reticulocite si in hematiile mature parvorusurile nu se replica.
O alta determinare clinica asociata infectiei cu HPV este eritemul infectios sau "boala a 5-a, febrila" a copilariei. Infectia pare a fi transmisa pe cale fecal-orala, desi transmiterea parenterala nu poate fi exclusa tinand seama de incidenta ridicata a anticorpilor anti HPV la politransfuzati.

Concluzii:

Parvorusurile autonome si cele defective sunt doua genuri asemanatoare care prezinta cateva diferente biologice semnificative. Cele autonome nu silesc infectii latente in timp ce latenta este determinanta in replicarea parvorusurilor defective. Toate parvorusurile autonome sunt patogeni reduili la gazda naturala iar adaptarea lor (naturala sau in laborator) la alte gazde prezinta riscul accentuarii patogenitatii. Parvorusurile defective nu au atribute patogene dar activarea lor de catre rusuri complementare oncogene poate conduce, in mod neasteptat, la diminuarea oncogenitatii.