Virusurile, ca si alti agenti infectiosi nu sunt antigene inerte. Virusurile evolueaza pe masura ce organismul gazda elaboreaza mecanisme nespecifice si specifice de aparare. in particular, virusurile elaboreaza strategii de eludare a raspunsului imun care le permite completarea ciclului rcplicativ inainte de a fi neutralizate de efectorii imuni.In afara barierelor fizice (continuitatea pielii si mucoaselor), organismul gazda poseda alte mecanisme eficiente de protectie nespecifica. Aceste mecanisme includ sistemul factorilor din cascada complementului, agenui chemotactici care aglomereaza leucocitele la locul infectiei, activitatea fagocitara a neutrofilelor si macrofagelor etc. Toate aceste mecanisme sunt induse rapid, in prima zi de la initierea infectiei. Factorii chemotactici (peptide scurte cu metionina N-terminala) sau interferonii sunt rapid sintetizati de organismul infectat. Mecanismele nespecifice au insa inconniente importante. in primul rind, ele pot inhiba atat virusurile cat si celulele infectate. in al doilea rind, ele sunt pasagere pentru a nu determina distractii nedorite ale seifului. in al ireilea rind, exista sisteme limitati cum ar fi degradarea factorilor din cascada complementului de proteaze serice sau celulare, epuizarea receptorilor pentru interferon etc.
Mecanismele nespecifice pot fi augmentate si apoi suplinite de efectorii imuni specifici. Fie efectorii umorali (anticorpii), fie efectorii celulari (limfocilele T citotoxice) au avantajul de a actiona restrictiv asupra unui singur virus. Pe de alta parte insa, aparitia lor cere timp (peste o saptamana la organismele nai - care nu au mai intalnit virusul respectiv). Aceasta intarziere in mobilizarea efectorilor imuni este speculata de unele virusuri pentru a scapa de actiunea inhibitorie a raspunsului imun. Aceasta strategie de salvare a fost metaforic etichetata "hil and iun sirategy" (loste si fugi). Virusuri cum sunt cele gripale; rhinovirusurile, poxvirusurile au un ciclu rapid de replicare care permite sinteza virionilor progeni inainte ca mecanismele imune sa se matureze. Aceste virusuri transmit infectia in primele 3 zile de la infectie iar acest interval le este suficient pentru continuarea lantului epidemiologie, indiferent daca gazda initial infectata supravietuieste sau nu dincolo de primele 3 zile.
In general, cele mai multe virusuri nu determina simptome clinice dupa incubatii atat de scurte. Posibilitatea excretiei virionilor progeni si a contaminarii altor organisme apare dupa ce raspunsul imun al gazdei este deplin constituit. in aceasta situatie au aparut strategii sofisticate de eludare a raspunsului imun:
variabilitatea antigenica; latenta virala; supresia unor proteine gazda critice pentru recunoasterea infectiei; simularea antigenica etc.
1. Variabilitatea antigenica. Multe virusuri persista in organismul gazdei in ciuda raspunsului imun, datorita productiei de variante antigenice care nu mai sunt recunoscute de efectorii imuni. Cu alte cuvinte, tulpina infectanta initial este diferita anligcnic de cea izolata in cursul sau in stadiile finale ale bolii. Raspunsul imun este presorul selectiv care favorizeaza acumularea din populatia virala heterogena a acelor virioni care scapa recunoasterii imune.
2. Latenta virala. Unele virusuri scapa supragherii imune prin supresia partiala a replicarii gcnomului. Acest mecanism este caracteristic herpcsvirusurilor care in tesuturile sedii de latenta se replica numai partial. Doua tesuturi sunt sedii preferentiale de latenta: sistemul nervos si sistemul imun.
Virusul herpes simplex 1 sau 2 este latent in ganglionii senzitivi din radacinile posterioare ale nervilor spinali sau cranieni deoarece replica numai proteinele timpurii. Fie coactivatori ai replicarii lipsesc din neuroni (ocl-l), fie proteine celulare competitio-neaza cu factori ai replicarii virale (factorul VP16 de legare a ADN). Genomul viral poate fi gasit in neuronii infectati, dar numai ca ADN si ARNm precursori, nefunctionali.
Modificari ale meolismului celulei gazda determinate de leziuni, stress etc. conduc la reactivarea virala si sinteza particulelor infectante.
Un alt herpesvirus, EBV. are ca sediu al latentei limfocitele B in care determina initial o activare mitogena importanta. Aceasta activare este insotita, pe de o parte, de supresia partiala a genomului viral (se sintetizeaza numai proteinele timpurii - EBNA): pe de alta parte, celulele activate sunt o sursa ineficienta de peptide virale asociate antigenelor de histocompalibilitaie (CMH, clasa I) care sunt indispensabile recunoasterii si distrugerii celulelor infeclate de limfocitele T citotoxice.
3. Supresia unor proteine gazda critice pentru recunoasterea infectiei. Sunt virusuri care interfera cu expresia proteinelor CMH si a altor proteine rezultate in urma procesului infectios. Adenovirusurile inhiba expresia proteinelor CMH, HIV distruge celulele cheie ale raspunsului imun, celulele CD4 poziti si altereaza functia macrofagelor implicate in prezentarea antigenelor.
Virusurile interfera cu acplunca unor citokine in cel putin trei moduri:

- inactivarea sintezei unor citokine:

- competitia cu receptorii penlru citokine;

- conrsia Th 1 spre Th 2 sau inrs.

Virusuri pox, virusul vaccinai, de exemplu, produc proteine care previn transformarea precursorului pentru IL-l in citokina functionala. Alte proteine ale pox virusurilor compctttioneaza cu receptorii pentru IL-l, TNF sau interferon gama. Proteine adenovirale inhiba actiunea interferonului gama prin blocarea sintezei factorului de initiere a sintezei proteice (eIF-2).

Un produs al replicarii EBV (gena BCRF-l) este analog IL-l0 si contribuie la expansiunea subsctului Th 2. Acesta este in avantajul virusului care evita inductia raspunsului inflamator.

Din aceste date rezulta cateva concluzii interesante:

- virusurile au dezvoltat strategii care interfera si mecanismele apararii nespecifice, cu alte cuvinte pol depasi barierele primare de rezistenta ale organismului gazda:
- virusurile pot impiedica raspunsul inflamator local Iara a influenta mecanismele inflamatorii care vizeaza intregul organism:
- virusurile care interfera actiunea unor citokine pot favoriza infectii simultane cu alti agenti patogeni.
4. Replicarea virala si actiunea complementului. Daca multe virusuri pot interfera fenomenele inflamatorii circumscris la sediul infectiei, altele blocheaza cascada complementului care promoaza inflamajia la scara sistemica. Proteine ale virusului herpetic pot bloca atat calea clasica de activare a complementului (initiala prin complexe anligcn-anlicorp) cat si calea alternativa (initiata de proteine rezultate din replicarea unor virusuri). Aceste actiuni, alaturi de alte mecanisme, contribuie la efectul imunosupresor al unor infectii virale.
5. Utilizarea unor componente ale sistemului imun in folosul replicarii virale. Virusurile nu numai ca pol utiliza celulele imunocompetente ca gazda a replicarii virale dar compeutioneaza cu receptorii imuni alterand desfasurarea normala a raspuasului imun.
Celulele imune infectate viral sunt: cel mai frecnt - limfocitele, mai rar -macrofagele, deloc - neutrofilele care au si semiviata cea mai scurta.
Limfocitele in repaus asigura latenta virala, limfocitele activate contribuie la replicarea productiva. EBV stimuleaza diviziunea limfocitelor B formand o populatie numeroasa de limfocite policlonal activate care permit replicarea virala productiva. HIV stimuleaza limfocitele T. la fel HTLV I. Mecanismele suni multiple iar productia crescuta de interleukina 2 in centrii genninali din ganglionii limfatici este numai un exemplu.
Receptorii virali suni uneori si receptori imunologici: receptorii pentru rhinovirusuri sunt cei implicati in aderenta limfocilara (ICAM 1). receptorul pentru HIV este CD4 iar pentru EBV - CD23.
Unele citokine sunt utilizate pentru incapsularea virusurilor in granuloame care le fac putin accesibile raspunsului imun. Dimpotriva, eliberarea TNF in cursul replicarii virale limiteaza aglomerarea celulelor inflamatorii.
6. Simularea anligenica. Conceptul simularii moleculare sugereaza ca virusurile poarta secnte antigenice similare cu proteinele gazdei. Argumente pcnini acest concepi sunt datele caic indica prezenta auloanticorpilor in infectiile virale. Secnte din proteinele virale care sunt similare cu epitopii implicati in determinismul imun al unor afectiuni (artrite, afectiuni hepatice, afectiuni demiclizante ele.) pot reproduce experimental aceslc boli cand sunt repetat injectate. in viilor, va fi posibila si proiectia impotriva unor boli autoimune prin realizarea unor secnte artificiale care reproduc partial epitopii susmentionati. Administrarea lor sub forma unor virusuri genetic modificate va lamuri si baza moleculara a autoimunitatii viral induse.

Virusurile poseda situsuri antigenice comune cu unele componente, normale ale celulelor, fenomen numit simulare antigenica (molecular mimicry). Unele infectii virale induc prin acest mecanism fenomene autoimune. Introducerea tehnologiei anticorpilor monoclonali a aratat ca simularea antigenica' este mai frecnta decat se anticipa. Intr-un studiu, din mai mult de 600 anticorpi monoclonali edificati in raport cu 11 virusuri diferite 3.5% reactionau cu proteine celulare normale de la soarece. in alt studiu, polimeraza virusului hepatitei B aa nu mai putin de sase epitopi care puteau initia fenomene autoimune.
Un caz interesant este reprezentat de tulpinile neurotrope de HIV care au secnte comune cu proteinele neuronale, ceea ce conduce la lipsa sintezei intrarahidiene a cel putin unei categorii de anticorpi anlivirali in cursul encefalopatiei SIDA. Deci, variantele neurotrope de HIV se deosebesc antigenic de cele limfotrope si par a fi dobandit un avantaj selectiv in sensul ca nu sunt neutralizate de anticorpii serici. Trebuie amintit ca secnte relrovirale se gasesc in genomul normal al tuturor eukariotelor. inclusiv omul. Aceste secnte par sa fi dobindit un rol fiziologic important in economia celulelor: Identificarea proteinelor codificate de aceste secnte poate contribui la explicarea initierii unor fenomene autoimune.
In concluzie, virusurile reusesc sa eludeze raspunsul imun al gazdei in moduri diferite. In general, mecanisme specifice fiecarui virus nu interfera cu replicarea concomitenta a altora. Aceasta permite existenta noncompetitiva a unui virus chiar in cazul infectiilor mixte, simultane, in aceiasi gazda. Pe de alta parte, sunt virusuri cu capacitate imunosupresiva generala si persistenta: gripa, rujeola. retrovirusurile etc. Acestea compromit echilibrul imun si favorizeaza expresia clinica a unor germeni oportunisti sau determina evolutia sera a unor infectii, altminteri minore.