Imunoprofilaxie - apararea specifica imuna

IMUNOPROFILAXIE

Se poate spune ca, inca din timpul vietii fetale si mai pronuntat dupa nastere si ulterior in tot timpul vietii, organismul uman se gaseste in permanent conflict cu focarul infectios. Fata de acesta organismul reactioneaza prin functia de aparare antiinfectioasa (nespecifica si specifica - imuna), care are cateva interventii importante: vindecarea dintr-o infectie manifesta, impiedicarea reinfectiei cu acelasi agent etiologic si prevenirea primoinfectiei. Aceste modalitati de aparare se intalnesc in toate infectiile bacteriene, micotice, parazitare si virale, in care se gasesc trasaturi comune. Tinand insa seama de mecanismele specifice prin care aceste categorii de agenti infectiosi declanseaza procesul infectios, apar in consecinta particularitati distincte si diversificate de aparare.

Apararea antiinfectioasa se realizeaza diferentiat in raport de:

proprietatile speciei patogene,

poarta de intrare,

localizarea in organismul uman,

diversitatea factorilor de patogenitate si a mecanismelor prin care acestia actioneaza

Trecand peste aceste diferente, se poate insa generaliza, ca in majoritatea infectiilor, apararea este rezultatul unei actiuni sinergice si ordonate a proceselor de imunitate (umorala si celulara) si a factorilor de rezistenta naturala.

Mai mult, exista si posibilitatea ca in aceeasi infectie sa survina o contributie diferentiata: fata de o categorie de factori intervin preponderent efectorii imunitatii umorale, pe cand fata de alti determinanti de patogenitate efectul imunitar de aparare se instaleaza prin componentii imunitatii mediate celular.

Interventia fagocitelor, prima armata care intra in joc in aparare, are un caracter general, vizand aproape toate bacteriile, ca si alte microorganisme. Trebuie subliniat ca fagocitoza actioneaza in tot timpul infectiei: impiedicarea instalarii agentilor infectiosi la poarta de intrare (evitarea primoinfectiei si reinfectiei), limitarea multiplicarii si generalizarii bacteriilor, constituind in acelasi timp modalitatea principala de eliminare a microorganismelor din tesuturile gazdei, ceea ce are ca rezultat vindecarea. Chiar daca actioneaza diferiti factori imunitari sau chimioterapice, fagocitoza este cea care, in final, asigura sterilizarea organismului de agentii patogeni. In majoritatea cazurilor functia fagocitara este dependenta de efectori ai imunitatii umorale, ai imunitatii celulare si a altor sisteme biologice.

O contributie majora in apararea antiinfectioasa o au procesele imunitare. Se poate aprecia ca, in toate infectiile se dezvolta paralel o imunitate umorala si o imunitate celulara, cu variatii de intensitate de la o infectie la alta.

Astfel, daca in infectiile cu exotoxine ca factor principal de patogenitate contributia majora de aparare este asigurata de imunitatea umorala prin procesul de neutralizare, in alte infectii, in care microorganismele se multiplica facultativ intracelular, ca si in infectiile virale, in micozele viscerale si in parazitoze, rolul principal il au procesele de imunitate celulara (exemplu: procesul infectios al tuberculozei). In majoritatea infectiilor insa, functia de aparare este asigurata prin participarea in proportii diferite si cu intensitate variata, a sistemelor efectoare a celor doua tipuri de raspuns imun. Functia de aparare se realizeaza in primul rand, prin eliminarea cat mai rapida a antigenului strain patruns in tesuturile organismului, sau neutralizarea efectelor nocive ale acestuia.

APARAREA SPECIFICA IMUNA

Imunitatea (apararea imuna) reprezinta capacitatea de aparare a organismului:

- fata de agresori externi (virusuri, bacterii, fungi, paraziti);

- fata de propriile molecule si celule degradate sau modificate

Raspunsul de aparare specifica, ce caracterizeaza apararea (rezistenta) imuna-dobandita, este rapid, precoce, intens si eficient. Intensitatea raspunsului de aparare specifica depinde de natura agentului infectios si de numarul de contacte anterioare pe care organismul le-a avut cu agentul respectiv.

1. DINAMICA RASPUNSULUI IMUN

Modul in care organismul raspunde unui stimul antigenic este variat, dinamica si amplitudinea raspunsului difera in functie de factorii genetici, starea fiziologica si varsta, felul, cantitatea si modul de administrare a antigenului. Dincolo de acesti factori exista o conditie care influenteaza constant dinamica raspunsului imun si anume daca organismul respectiv a mai venit sau nu in contact cu acelasi antigen. Din acest punct de vedere putem distinge un raspuns imun primar si un raspuns imun secundar.

1.1. RASPUNSUL IMUN PRIMAR

Constituie raspunsul organismului la un prim contact cu un antigen, indiferent de natura agentului. Acest raspuns are amplitudine scazuta si este redus ca durata si intensitate.

1.2. RASPUNSUL IMUN SECUNDAR

Un al doilea contact cu acelasi antigen determina un raspuns imun secundar, mai prompt, mai intens si cu o durata mai mare decat raspunsul primar. Organismul care a venit in contact cu un antigen tine minte aceasta si stie sa raspunda mai prompt si mai bine la un nou contact cu acelasi antigen. Rezulta deci, ca antigenele pot induce un fenomen de memorie imunologica, care intregeste caracteristicile fundamentale ale sistemului imun, alaturi de capacitatea acestuia de a face discriminarea intre self (propriu organismului) si non-self (strain de economia organismului), ca si capacitatea de discriminare intre antigene diferite.

2. TIPURI DE RASPUNS IMUN

Exista doua tipuri de raspuns imun: umoral si celular.

2.1. RASPUNSUL IMUN UMORAL

Imunitatea umorala intervine prioritar fata de antigenele unor agenti infectiosi (bacterieni, virali, parazitari) responsabili de infectii acute, fata de proteine serice de alta specie sau alt allotip, fata de antigenele eritrocitare de heterogrup (reactiile de incompatibilitate in sistemul grupelor sanguine ABO sau Rh). Secundar, imunitatea umorala intervine in reactia de respingere a grefei, ca si in boala canceroasa.

Veriga efectorie este reprezentata de proteine specifice, plasmatice sau din secretii externe (mucoase, piele), denumite imunoglobuline (Ig) - anticorpi (de clasa: IgM, IgG, IgA, IgD, IgE) care au capacitatea de a neutraliza antigenul care le-a indus formarea.

Locul contactului intre antigen si anticorp este la distanta atat de zona de patrundere a agentului (poarta de intrare) cat si de locul de sinteza al imunoglobulinelor (Ig).

Testarea raspunsului imun se face prin reactii antigen-anticorp clasice (de aglutinare, de precipitare, de seroneutralizare, de fixare a complementului, etc.) si moderne (imunofluorescenta, ELISA, RIA).

2.2. RASPUNSUL IMUN CELULAR

Interventie prioritara fata de antigene infectioase care produc o evolutie cronica a bolii, cu tendinta de cuibarire a germenului in tesut, marcata de descarcari periodice in torentul sanguin (tuberculoza, bruceloza, sifilis, lepra), fata de tesuturi straine speciei receptorului (respingerea grefelor), ca si fata de celulele tumorale (boli maligne).

Veriga efectorie este reprezentata de celule specifice - limfocite sensibilizate - subseturi de limfocite T (limfocitele CD4+Th₁ de hipersensibilitate tardiva, limfocite CD8+ T-citolitice). Aceste celule in contact cu antigenul secreta limfokine (substante solubile secretate de unele celule ale sistemului imun).

Locul contactului intre antigen si anticorp este aproape de poarta de intrare sau in anumite zone de cantonare preferentiala a antigenului, unde se produce granulomul cu aspect lezional-reactiv (aglomerare de limfocite T si macrofage).

Testarea raspunsului imun se face prin teste in vivo (intradermoreactii - IDR - de tip intarziat) si teste in vitro (transformarea blastica a limfocitelor T, inhibitia migrarii macrofagelor, testul de citotoxicitate imuna, citometrie in flux).