Peyote (Laphophora williamsii, L. diffusa) este un cactus mic, fara tepi, care se gaseste in regiunile desertice din Texas si Mexic. Varfurile cactusului sunt taiate si folosite de numeroase triburi indiene pentru efectele psihoacti. Datorita formei lor asemanatoare cu a nasturilor, sunt numiti adesea nasturi peyote sau nasturi mescalini (a nu se confunda cu boabele mescaline; Boabe mescaline). Peyote se consuma crud sau uscat si uneori sub forma de ceai. Contine numerosi alcaloizi, intre care puternicul halucinogen mescalina.
Arheologii care au dezgropat adaposturile de piatra din regiunea de granita dintre Texas si Mexic au descoperit ramasite de cactus peyote chi de mai multe mii de ani. Desenele pe piatra gasite acolo, cu o chime de circa 4200 - 2950 de ani, prezinta imagini repetiti care se seamana izbitor cu cele folosite de indienii huichol din Mexic, pana in prezent (pentru indienii huichol, mai jos). Imaginile preistorice cu o importanta deosebita arata o legatura metaforica stransa intre peyote si cerb (in viata rituala a tribului huichol, cele doua sunt considerate sinonime), peyote fiind reprezentat pe ramificatiile coarnelor cerbului (varfurile cactusului recoltate de indienii huichol sunt legate de ramificatiile coarnelor de cerb purtate de saman, iar legatura intre coarne si peyote apare si in mitologia lor), ultima imagine reprezentand cerbul si niste puncte - considerate a fi peyote - strapunse de sageti (samanul huichol "haituieste" ritualic cactusul si trage in el cu arcul). Aceste trei paralele remarcabile care strabat mai multe milenii sugereaza ferm ideea ca ceremoniile peyote ale indienilor huichol sunt, in esenta, repetari ale unor ritualurilor executate incepand de acum circa 4 000 de ani.
Mai recent, au existat trei tipuri de baza ale cultului peyote: ritualurile mexicane, formele intermediare ale apasilor mescalero si riturile indienilor de campie. Exista diferite popoare de indieni mexicani care consuma in mod traditional peyote, insa consumul ritual la indienilor huichol contemporani este considerat de antropologi forma cea mai asemanatoare cu ritul mexican asa cum era executat in perioada precolumbiana. Doi antropologi, Peter Furst si Barbara Myerhoff, au colaborat strans cu preotul-saman huichol (mara'akame) Ramon Medina Silva si l-au insotit in pelerinajul peyote anual la Wirikuta, locul de obarsie geografic si legendar al indienilor huichol, situat la aproximativ 500 de kilometri departare de comunitatea lui. Pelerinajul poate fi facut oricand in anotimpul secetos, intre lunile octombrie si februarie. In decembrie 1966, cei doi antropologi au insotit sapte peyoteros, adica pelerini peyote, in calatoria lor sacra. Acestia pot fi de ambele sexe, iar copin, chiar cei foarte mici, sunt incurajati sa faca aceasta calatorie, intrucat puritatea lor este considerata benefica pentru intregul grup. inainte de a ajunge in tinutul sacru, pelerinii trebuie sa-si marturiseasca pacatele sexuale, care le sunt iertate. Cand pelerinii au ajuns la marginea tinutului sacru, Ramon, conducatorul lor, a ales cactusul, l-a haituit conform ritualului ( picturile preistorice comentate mai sus) si apoi a tras in el doua sageti. Pe urma a impartit bucati de peyote tuturor pelerinilor, care le-au mancat plini de respect. in aceasta etapa a pelerinajului, cantitatea de peyote consumata nu era suficienta pentru a produce halucinatii. Cu toate acestea, pelerinii aau un sentiment puternic de extaz impartasit de toti. Odata cu consumarea ulterioara a altor cantitati de peyote pe parcursul pelerinajului, atat conducatorul, cat si ceilalti pelerini urmau sa traiasca halucinatii. insa viziunile lui mara'akame erau cele mai importante; numai el era capabil sa comunice cu zeitatile si sa primeasca cunostinte ezoterice.
Starea generala de bine pe care o genereaza pelerinajul peyote in societatile traditionale mexicane nu este in nici un caz oglindita de raspandirea consumului de peyote la indienii apasi. De fapt, in contrast aproape total cu ritualurile mexicane, consumul de peyote la apasii mescalero parea sa aduca la suprafata multe tensiuni si elemente discordante existente in comunitate, inainte de introducerea cactusului peyote, in 1870, autoritatea spirituala a apasilor mescalero se afla in mainile samanilor (sau vracilor), care formau o elita cu acces special, prin intermediul transelor extatice, la taramul spiritual. Dar odata cu aparitia cactusului peyote, membrii comunitatii puteau, cu ajutorul proprietatilor halucinogene ale cactusului, sa intre in stari modificate ale constiintei fara a aa pregatirea speciala a samanilor, desilizand astfel structura traditionala, in care acest proces era limitat doar la samani. Consumul de peyote a denit o sursa serioasa de conflicte interne si era privit nu ca o ta sacra, ci ca un rau social. in ciuda faptului ca apasii mescalero au respins cultul peyote, el a continuat sa gaseasca adepti printre indienii de campie, in asemenea masura, incat in jurul aurei de sacralitate a cactusului s-a format o organizatie interculturala ( Biserica amerindiana din America de Nord). Ritul peyote al Indienilor de Campie s-a raspandit in nord, pana in Alberta si Columbia Britanica. El se bazeaza pe ceremonia creata de triburile kiowa si comanche.
Antonin Artaud, care a consumat peyote impreuna cu indienii tarahumara in timpul unei calatorii prin Mexic, vorbeste despre marile diferente dintre psihologia albilor si cea a indienilor:
"Un european nu si-ar da voie niciodata sa creada ca ceea ce a simtit si a perceput in trupul sau, o emotie care l-a zguduit, o idee ciudata pe care tocmai a avut-o si care l-a inspirat cu frumusetea ei, nu-i apartine in intregime si ca altcineva a simtit si a trait toate acestea in propriul sau corp - in caz contrar, s-ar considera nebun, iar oamenii ar spune probabil ca a luat-o razna. Indianul tarahumara, dimpotriva, diferentiaza in mod sistematic ceea ce este propriu si ceea ce este al Celuilalt in tot ce gandeste, simte sau face. Dar constiinta lui s-a extins in acest proces de separare si impartire interioara spre care l-a condus peyote si care ii intareste vointa, si asta il deosebeste de un nebun."
Artaud a scris aceste cuvinte in timp ce se afla la tratament de dezintoxicare, in Franta, dupa ce-si petrecuse o parte din anul anterior in Mexic. El a facut pelerinajul la indienii tarahumara ca sa "recastige un Adevar pe care lumea europeana il pierde", dupa cum s-a exprimat el. La vremea aceea se resimtea dupa esecul avut in incercarea de a-si impune viziunea artistica asupra teatrului european, fapt care aa sa se realizeze pe deplin abia dupa moartea sa. Artaud, dependent de opiu si client intermitent al azilurilor, trecea in mod constant granita dintre geniu si nebunie si era incapabil sa ramana intre canoanele conceptiei occidentale despre lume; de aceea, ratacea pe un prag al iadului, de unde spera sa fie eliberat prin experienta participarii la ceremonia peyote mexicana. Din pacate, Artaud a ramas strain de extazul general trait de indieni prin peyote. El spune: "Cu peyote, OMUL este singur, storcand cu disperare muzica propriului schelet, fara tata, mama, familie, iubire, Dumnezeu sau societate. Si fara vreo fiinta care sa fie langa el. Iar scheletul nu e facut oase, ci din piele, o piele care merge. Si asa mergi de la echinoctiu la solstitiu, agatandu-te de propria umanitate".
Artaud nu a fost primul membru al intelectualitatii europene care a incercat peyote, desi a fost unul dintre putinii care a facut-o printre aborigeni. Halock Ellis, psiholog si sexolog, s-a numarat printre primii care l-au incercat. A luat trei "nasturi" de peyote in Vinerea Mare a anului 1896, singur, in atmosfera linistita a apartamentului sau. Viziunile sale au fost spectaculoase si de mare valoare estetica, fara niciunul din tonurile sumbre si dureroase ale experientelor lui Artaud. Ellis a prezentat peyote catorva poeti, printre care W.B. Yeats. in 1914, Marble Dodge, o personalitate mondena din Greenwich Village, a organizat un ceremonial peyote bazat pe ritualurile indienilor kiowa, imitand astfel modul indian de consum al acestui enteogen, asa cum o va face ulterior Biserica neo-americana cu derivatul lui psihoactiv numit mescali-na ( Biserica neo-americana).

Surse: Adovasio si Fry 1976, Artaud 1976, Boyd si Dering 1996, Bye 1979, Ellis 1898, Furst 1972, La Barre 1989, Myerhoff 1974, Schultes si Hofmann 1980b, Stens 1989.