Este imposibil sa tratezi cum se cuvine istoria pipei pentru fumat in cateva sute sau chiar in cateva mii de cuvinte, pentru ca pipa este obiectul cel mai obisnuit dintre toate cate sunt strans legate de consumul substantelor psihoacti, cu unica exceptie a vaselor pentru baut. Desi pipa este cel mai frecnt asociata cu fumatul tutunului, foarte multe alte substante au fost consumate in aceasta maniera, canabisul si opiul fiind doar doua dintre ele. Una dintre cele mai chi pipe cunoscute a fost descoperita in Cipru. Are o chime de peste 3 000 de ani si era folosita pentru fumatul ritual al opiului (pentru alte detalii, Opiu).
Se pare ca, inainte ca tutunul sa ajunga in partea de est a Americii de Nord ( Tutun) acum circa 2 000 de ani, popoarele aborigene fumau in pipa mai multe alte te - separat sau amestecate ( Kinnikinnik). in zona rasariteana impadurita din America de Nord, cele mai chi pipe constau dintr-un simplu tub de piatra (aproximativ 1000 I.Hr.), desi ideea ca erau intr-adevar pipe nu este unirsal acceptata; se poate sa fi fost "tuburi pentru prizat" folosite in practicile medicale ale bastinasilor. Abia odata cu descoperirea unor forme ulterioare de artefacte de acest fel (cu mustiuc), ele pot fi clasificate categoric ca pipe pentru fumat. Din aceste forme simple a aparut o foarte mare varietate de pipe bogat impodobite, care subliniaza importanta fumatului pentru culturile din acea regiune. Cele mai semnificati pipe apartin culturilor hopewell din Ohio (100 I.Hr. - 200 d.Hr.). Pipele hopewell sunt facute de obicei din piatra si sunt numite pipe-eie, deoarece au forma unor mamifere, pasari, amfibieni si alte vietati. Functia lor ceremoniala este evidenta; unele dintre ele erau concepute pentru folosirea in comun si cantareau mai multe kilograme.
Legendarul calumet ("pipa pacii") al indienilor nord-americani era folosit in ocazii sociale si ceremoniale importante, intre care negocierile cu albii. Parintele Louis Hennepin descrie modul cum folosesc indienii irochezi aceste pipe, intr-o scriere din 1679:
"Nu este altceva decat o pipa mare pentru tutun, confectionata din marmura rosie, alba sau neagra: causul este slefuit cu grija, iar coada, care are de obicei o lungime de saptezeci si cinci de centimetri, este facuta dintr-o trestie foarte tare, impodobita cu pene de toate culorile, alternate cu suvite din par de femeie. Ei leaga de coada aripile celei mai neobisnuite pasari pe care o gasesc, aspect datorita caruia calumetul lor nu e prea diferit de caduceul lui Hermes sau de bastonul pe care il purtau pe vremuri ambasadorii cand semnau un tratat de pace. Trestiei ii pun maner gatul unei pasari pe care o numesc huar [cufundar], care este la fel de marc ca gasca noastra si are penele stropite cu alb si negru, sau al unui soi de rata care isi face cuibul in copaci, cu toate ca mediul ei este apa, si ale carei penele au culori diferite. Totusi, fiecare trib isi impodobeste calumetul dupa cum gaseste de cuviinta, in functie de Spiritul sau si de pasarile care se gasesc in tinutul locuit de el."
Printre cele mai faimoase si mai laudate pipe amerindiene sunt cele din argila facute in secolul al XlX-lea de indienii haida din insulele Queen Charlotte, aflate la st de Canada. De fapt, nici indienii haida si nimeni altcineva nu folosea aceste pipe, deoarece in realitate nu se putea fuma cu ele. Ele constituiau o forma timpurie (si remarcabila sub aspect artistic) de arta turistica, menita sa aduca nituri foarte necesare.
In alte parti ale lumii, alte culturi au instit la randul lor mult timp si efort in confectionarea instrumentelor pentru fumat, dar simbolismul complex al pipelor amerindiene ramane neegalat. Pipa chinezeasca traditionala tipica este alcatuita din trei parti: un caus mic, rotund (facut adesea din cupru alb sau un aliaj chinezesc specific, care contine cupru, zinc, nichel si fier), o tija (din bambus, fildes sau un lemn dur, cum ar fi abanosul) si un mustiuc (din fildes, jad sau sticla). Dupa modelul pipelor chinezesti pentru tutun au fost create mai tarziu pipele pentru fumatul opiului, existand o etapa intermediara, in care cele doua substante erau fumate impreuna. Inntivitatea umana pare inepuizabila cand e vorba de gasirea unor modalitati de confectionare a pipelor. La inceputul anilor '50, antropologul italian Lidio Cipriani a vizitat insulele Andaman, un grup izolat de insule din golful Bengal, locuite de asa-numitii negrito, pigmei asiatici. El a constatat ca acestia foloseau clesti uriasi de crab ca pipe (pipele de acest fel sunt cunoscute si din tinutul Arnhem din nordul Australiei). Nu trebuie sa ne grabim cu presupunerea ca e obligatorie existenta unei legaturi istorice directe intre aceste pipe din clesti de crab, care sunt doar obiecte potrivite pentru rolul de pipa si se gasesc cu usurinta in mediul natural inconjurator. Utilizari similare exista si in alte parti; de exemplu, unele dintre popoarele aborigene din estul Americii de Nord foloseau clesti de rac ca pipe. Cipriani credea ca folosirea acestor pipe era foarte che in insulele Andaman, deoarece pe una dintre insule a gasit exemplare in straturile inferioare ale depozitelor geologice. El mai observa si ca tutunul fusese adus recent in insule. Daca afirmatiile sale destul de vagi despre chimea mare a acestor pipe din clesti de crab vor fi sprijinite de instigatii arheologice mai sistematice, apar doua posibilitati: fie tutunul se gasea in insule mult mai devreme decat crede el, fie in aceste pipe se fumau alte te.
Numita narghilea sau hookah in India si lumea islamica, iar in Europa "pipa care bolboroseste", pipa cu apa este o inntie asiatica: tutunul este fumat trecand fumul prin apa, pentru a-l raci si a-i da un gust mai placut. Bastinasii americani nu aau pipe cu apa in traditia lor. Cuvantul hookah sau hukka este un cuvant urdu preluat din arabul hukka, care inseamna caseta (aluzie la partea pipei in care se pune apa). "Narghilea" provine din cuvantul persan nargile, care deriva la randul sau din termenul sanscrit pentru nuca de cocos, naragila. Cu acest din urma termen se asociaza si cel persan galyan, avand o radacina arab cu sensul de "a fierbe" sau "a clocoti". Qalyan desemneaza recipientele ceramice pentru apa care intra in componenta pipelor persane cu apa. Primele do grafice ale existentei acestui tip de dispozitiv pentru fumat sunt picturile persane Safavid din secolul al XVII-lea. in mod surprinzator, daca ne gandim ca pipa cu apa - si pipa in general - este asociata cu barbatii, aceste picturi infatiseaza persoane de ambele sexe folosind dispozitivul. Pipele cu apa africane, confectionate din tig, coarne de animal sau ceramica, pot fi imitatii locale ale prototipurilor persane si arabe sau pot sa apartina unui tip mai chi, creat mult mai devreme.
Se pare ca pipa cu apa a patruns in China din Asia Centrala prin provincia Cansu, aflata in stul indepartat al tarii. Pentru unele autoritati in materie (cum ar fi Berthold Laufer), pipele cu apa chinezesti (shui yen tai) reprezinta apogeul dezvoltarii, atat sub aspect tehnologic, cat si estetic. Una dintre particularitatile lor era forma compacta deosebita, proiectata in mod special pentru a fi porila. Originile pipei cu apa sunt obscure; unele autoritati precum Joseph Needham considera ca narghileaua nu poate fi mai che decat introducerea tutunului din Lumea Noua, adica prima jumatate a secolului al XVI-lea. El a sugerat ca modelul aflat la baza primelor pipe cu apa create in China poate sa fi fost traditia popoarelor din sudul Chinei si din Vietnam de a bea vin dintr-un vas comun, prin tuburi (facute din trestie, bambus sau pai), in timpul festivalurilor si al altor enimente sociale organizate. Vase pentru baut de acest fel sunt cunoscute, desigur, si in alte parti ale lumii, exemplu fiind renumitele porron din Spania. Pipa cu apa are un loc important in istoria stiintei, ca prototip al anumitor instalatii folosite in laboratoarele de chimie, concepute pentru manevrarea simultana a substantelor lichide si gazoase.
Needham are aproape sigur dreptate sa considere ca traditiile indigene legate de bautura se afla la baza proiectarii pipei cu apa. Totusi, pare gresit sa consideram ca aceste pipe au fost inntia unor popoare asiatice necunoscatoare ale substantelor ce se puteau fuma, care au trebuit doar sa adapteze vasele pentru baut ca sa fumeze noua ta numita tutun, ajunsa la ei in secolul al XVI-lea. Descoperirea langa lacul Tana din Etiopia a unor fragmente ceramice din pipe cu apa, cu urme de canabis in ele, datand din secolul al Xlll-lea sau al XlV-lea, arata ca fumatul de canabis in pipe cu apa a precedat intrebuintarea acestora ca ustensile legate de tutun. Asadar, istoria pipei cu apa nu chiar ceea ce pare, adica inntarea unui dispozitiv pentru fumat pronita dintr-o traditie a consumului de alcool. Recipientele metalice de o forma sau alta sunt folosite in Asia (si unele parti ale Europei) pentru inhalarea fumului de canabis ( Canabis) de aproximativ 5 500 de ani. Cand consumul de alcool s-a raspandit din centrele urbane ale Orientului Apropiat si Mijlociu in zonele culturale unde se consuma deja canabis, unul dintre rezultate a fost inntarea pipei cu apa. Abia mai tarziu, acelasi tip de dispozitiv a fost folosit pentru fumatul tutunului. Este posibil sa fi fost fumate si alte te in aceste pipe, inainte de aparitia tutunului. in zone ca stul Siberiei, unde si alcoolul si tutunul sunt relativ recente, se poate dea cea mai rudimentara forma de pipa cu apa, folosita la mare distanta de centrul de raspandire a acestui echipament. Exista relatari care spun ca membrii populatiei hantai (cunoscuta inainte ca ostiak) din acea regiune isi umpleau gura cu apa si apoi inhalau fumul dintr-o pipa simpla, inghitind concomitent apa.
Spre deosebire de renumita "pipa care bolboroseste" si de variantele sale, pipele de pamant sunt putin cunoscute. Grosiere, adesea confectionate rudimentar, au fost folosite cu precadere in doua regiuni ale globului: sudul Africii si Asia Centrala (se mai mentioneaza intrebuintarea lor si in Lumea Noua). in ciuda locului modest pe care-l ocupa in istoria pipei, ele demonstreaza totusi inepuizabila inntivitate a omenirii in gasirea unui mod de a fuma substante psihoacti. Colectia de exemplare actuale de pipe de pamant, impreuna cu descrierea utilizarii lor in numeroase jurnale de calatorie, l-a determinat pe Henry Balfour, fost custode al muzeului Pitt Rirs din Oxford, sa clasifice atat pipele asiatice, cat si pe cele africane in tipuri comune.
Cele doua tipuri fundamentale sunt cel facut prin modelarea pamantului la suprafata si cel subteran. Primul tip se obtinea amestecand pamantul cu apa sau urina (daca apa nu era la indemana) si formand o movila. inainte ca viitoarea pipa sa fie uscata la soare sau intr-un cuptor, in varful movilei se modela o "cupa" pentru fumat si se introducea tija unei te sau un bat, pana la baza cupei. Cand pipa era uscata, tija era scoasa, pentru a se obtine un canal intre baza cupei si o deschizatura aflata intr-o parte a movilei. Dupa aceea se folosea un pai sau orice alt tub disponibil pentru a inhala fumul eliberat de substanta care ardea in cupa (in Africa se fuma in acest mod si tutun, si canabis). La bosimanii din desertul Kalahari, fumatorul de canabis isi umplea gura cu apa in timp ce inhala, demonstrand astfel ca, in unele cazuri, pipa de pamant constituia un substitut pentru pipa cu apa autentica. Dimensiunea acestui tip de pipa de pamant difera extrem de mult: la un anumit exemplar din Africa, evident opera unui adevarat entuziast, canalul a fost obtinut prin construirea movilei in jurul unei sulite!

La cealalta extrema se afla pipa de pamant, care, odata uscata si finisata, putea fi desprinsa de pamant, constituind un instrument poril pentru fumat. Au fost gasite exemplare africane din aceasta varianta porila avand inca seminte de canabis carbonizate in cupa. Avantajul pipei de pamant porile nu era doar acela ca-i permitea fumatorului sa-si practice obiceiul in locuri diferite (calitate deosebit de dezirabila in contextul modului de viata nomad al popoarelor de vanatori din Kalahari), ci si faptul ca fumatorul nu trebuia sa stea lungit pe pamant pentru a folosi pipa, un mod deloc comod de a savura fumatul. In Africa se mai confectionau pipe porile din lut, care nu erau in mod strict pipe de pamant, dar par sa deri din tipul construit in forma de movila.
Celalalt tip principal de pipa de pamant - cel subteran -, evident, nu era poril. Era folosit de barbati, femei si copii. Toate trasaturile esentiale ale acestui tip sunt infatisate in ilustratia de la ina urmatoare, bazata pe o pipa africana de pamant comuna, folosita de kafri pentru a fuma opiu sau canabis. Se sapa o groapa in pamant si in ea se pune o sticla sparta (cu baza si gatul indepartate), cu partea superioara iesind putin din sub pamant. Se pun taciuni aprinsi in groapa, imediat sub sticla, iar substanta care va fi fumata se asaza peste ei. Un canal subteran porneste de la "caus" si iese la suprafata, in apropiere; la acest capat se introduce un mustiuc prin care va fi inhalat fumul. in alte variante ale pipei subterane, in canal se gasea apa, imitandu-se astfel pipa cu apa.In scrierile exploratorilor europeni exista numeroase relatari despre folosirea pipelor de pamant la popoarele asiatice. Descrierile modului in care erau confectionate pipele arata asemanari evidente cu traditiile africane. E. Lott descrie o pipa construita la suprafata pamantului, folosita de oamenii din Kasmir pentru a fuma un amestec compus din balega uscata de camila (se stie ca tibetanii fumau balega de iac amestecata cu tutun, iar indienii de campie din America de Nord fumau balega de bizon impreuna cu tutun) si frunzele unui arbore, al carui nume nu este mentionat. Acestia "au construit cu mainile lor, din pamantul rosu, argilos, de felul celui care formeaza malurile deltei in locuri unde apele curg mai domol, niste movile mici, alungite. [] aceste movile erau lungi de 8-l0 centimetri, late la baza de 5 centimetri si de circa 4 centimetri inaltime; formand o simpla ridicatura pe pamantul tarmului, ele erau cu adevarat pipe din care se putea spune ca face parte intreaga lume".

Asa cum pipa de pamant a constituit uneori in Africa un inlocuitor al celei preferate, cu apa, la fel s-a intamplat si in unele parti ale Asiei Centrale. Se stie ca turcmenii tekke, locuitori ai oazei Merv din stul Turkestanului, foloseau o yer