Ciuperca palaria-sarpelui (Amanita muscaria) se gaseste atat in Lumea Veche, cat si in Lumea Noua si creste in mod tipic la radacina mestecenilor, zadelor si pinilor. Varietatea care se gaseste in Lumea Veche are o palarie rosu-aprins cu protuberante albe si e usor de recunoscut, fiind prototipul de ciuperca otravitoare descris in povestile cu zane. in America de Nord, aceasta varietate se gaseste in partea de nord-vest a continentului, in timp ce palaria-sarpelui din regiunile centrale si estice are o palarie portocalie sau galbena, impodobita cu protuberante galbene.In Siberia, consumatorii fac deosebirea intre ciupercile mai mici si mai puternice (tinere) si cele mai mari, cu palaria plata (mature). Ei recomanda ca primele sa fie folosite pentru efectul stimulator cerut de activitati care necesita efort fizic considerabil, iar cele din urma, pentru efectele halucinogene. Totusi, populatiile bastinase din estul Siberiei avertizeaza: "Ciupercile mari nu sunt la fel de ascultatoare ca acelea mici, ci pot fi inselatoare; ciupercile mici sunt mai puternice decat cele mari, dar mai docile". Ei afirma totodata ca este important sa spui ciupercii (fie cu ce tare, fie in gand) ce vrei de la ea, altfel, poate sa te duca pe un drum gresit. Proprietatile ei stimulatoare au fost confirmate de martori de incredere, care au vazut consumatori efectuand activitati fizice remarcabile. Vladirnir Bogoraz, antropolog rus, povestea ca un barbat siberian impreuna cu care a calatorit isi dadea jos bucuros cizmele si mergea prin zapada inalta timp de ore intregi fara sa oboseasca, sub influenta ciupercii. Povestiri similare din Siberia relateaza in amanunt utilitatea consumului acestor ciuperci in alte sarcini extenuante, ca de pilda impinsul barcilor masive, caratul unor incarcaturi grele si alergatul pe distante mari. Un membru al tribului chukchi spune: "O batrana poate alerga treizeci de kilometri si nu moare".
Printre efectele halucinogene ale ciupercii se numara perceperea obiectelor fie mai mari decat sunt (macroscopie), fie mai mici (microscopie), ca si halucinatiile auditive si vizuale. Unii siberieni simt cel mai bine efectele halucinogene ale ciupercii in somn, asa ca o consuma imediat inainte sa se culce. Exista mai multe moduri de administrare a palariei-sarpelui. De obicei se mananca cruda si proaspata, cruda si uscata, coapta sau se ia sub forma de extract ori decoct. Ciupercile se pot inmuia in apa sau suc de fructe si lichidul rezultat se bea. Se spune ca folosirea sucului fructelor salbatice de Vacinium uliginosum mareste intensitatea efectelor psihoactive ale palariei sarpelui. Se mai folosea ca aditiv si ta Epilobium angustifolium. Un alt obicei raspandit -cel putin in Siberia - era de a bea propria urina dupa consumul ciupercii, intrucat proprietatile psihoactive ramaneau active in urina. Oamenii beau si urina altei persoane care a consumat ciuperca. Nu e de mirare ca rusii si alti europeni martori la astfel de intamplari erau dezgustati de aceasta practica. Din Mexic provin relatari despre fumatul ciupercii ( mai jos); fumatul a mai fost descris intr-o relatare repovestita de Norval Morrisseau, renumit artist din neamul indienilor ojibwa, dar nu si in Siberia. in ceea ce priveste doza necesara pentru aparitia efectelor halucinogene, sursele siberiene difera mult. Exista mai multe relatari despre obtinerea acestor efecte consumand o singura ciuperca. La celalalt capat al scalei se afla un raport izolat despre consumul a douazeci si una de ciuperci, dar cifra e mai probabil sa fie derivata din nu-merologia sacra (3 x 7) decat o cantitate reala. Populatia hantai din vestul Siberiei cred ca a consuma un numar par de ciuperci aduce nenoroc si, ca atare, au grija sa consume de fiecare data un numar impar. Siberienii urmareau indeplinirea a trei conditii pentru a se asigura ca starile modificate ale constiintei traite sunt pozitive. Mai intai, daca un individ era considerat slab, i se dadea doar un extract de ciuperca. Apoi se asigurau ca utilizatorul nu este deranjat in timpul acestor stari modificate, pentru a evita atat o "calatorie proasta", cat si orice posibilitate ca utilizatorul sa se raneasca accidental sau sa fie vatamat in vreun fel. in sfarsit, ciuperca nu era luata cu alcool, intrucat cele doua erau considerate extrem de incompatibile.

Obiceiul de a consuma palaria-sarpelui exista atat in vestul, cat si in estul Siberiei si este probabil ca in trecut sa fi existat pana in nordul indepartat al Asiei; migrarea spre nord a triburilor altaice (care nu au nicio traditie de utilizare a Amanita muscaria) din sud pare sa fi creat o "carare" intre cele doua zone unde se consuma in prezent palaria-sarpelui. Printre populatiile din vest care au folosit ciuperca se numara hantai (pe vremuri numiti ostiak), mansi, nenet, nganasan si ket. in est era consumata de populatiile koraiak, chukchi, kamceadal (itelmen) si o parte dintre vecinii lor, poate chiar si eschimosii siberieni. Desi in cele mai multe societati consumul ciupercii era liber, in altele, cum ar fi ket si nenet, consumul era restrans doar la samani. in anumite zone, numai samanii sau vrajitorii luau palaria-sarpelui, iar cei care isi puteau indeplini activitatile fara ajutorul ei erau considerati mai puternici. Activitatile spirituale si magice asociate cu consumul de palaria-sarpelui cuprind comunicarea cu mortii si cu alte spirite, interpretarea viselor, divinatia intreprinsa pentru gasirea bunurilor pierdute sau furate, clarviziunea, viziunile si vizitele in lumile superioare si inferioare (care inseamna pentru triburile koraiak si chukchi viitorul si respectiv trecutul) si invatarea limbii speciale al spiritelor.
Exista numerosi rusi si alti europeni care au calatorit in Siberia si au inregistrat utilizarea ciupercii psihoactive Amanita muscaria la popoarele bastinase din acestei regiuni vaste; prima relatare, avand ca autor un prizonier de razboi polonez, a fost scrisa in 1658. Stepan Krapeninikov, un explorator din peninsula Kam-ceatka in estul Siberiei, facea in 1 755 urmatoarea descriere a modului in care localnicii din peninsula folosesc palaria-sarpelui (sau muhomor, cum le este cunoscuta rusilor):
"Primul semn si cel mai obisnuit dupa care se poate recunoaste un om aflat sub influenta muhomor este tremuratul extremitatilor, care apare la o ora dupa consum sau mai putin, dupa care persoanele astfel intoxicate au halucinatii, ca si cum ar avea febra; le apar diferite viziuni, inspaimantatoare sau placute, in functie de diferentele de temperament, si din cauza acestora unii sar, altii danseaza, altii tipa si sufera spaime puternice, in timp ce altii pot afirma ca o crapatura mica este la fel de lata ca o usa, iar o cada cu apa, la fel de adanca precum marea. Dar asta li se intampla doar celor care fac excese, in timp ce aceia care folosesc o cantitate mica traiesc o senzatie de extraordinara vioiciune, bucurie, curaj si o stare de bine si energie."
Acelasi autor mai descrie un incident despre un soldat cazac trimis intr-un post indepartat, aflat sub influenta ruseasca; acesta a consumat ciuperca si a avut o viziune cu continut religios:
"A avut o viziune a Iadului si a unei inspaimantatoare genuni cuprinse de flacari, in care avea sa fie aruncat; de aceea, la ordinele muhomor, a fost obligat sa ingenuncheze si sa marturiseasca toate pacatele pe care isi amintea sa le fi comis. Prietenii lui, dintre care foarte multi se aflau in incaperea comuna unde se spovedea barbatul intoxicat, au ascultat cu mult amuzament, in timp ce el parea sa creada ca-si marturiseste pacatele in intimitatea confesiunii, doar lui Dumnezeu insusi. Omul a fost tinta multor ridiculizari deliberate, intrucat a povestit, printre altele, o serie de lucruri pe care ar fi fost mai bine ca altii sa nu le cunoasca."
Vechimea utilizarii ciupercii palaria-sarpelui in estul Siberiei a fost demonstrata de descoperirile facute de N.N. Dikov de la Institutul de arheologie Magadan in perioada 1965 - 1968. Acesta a descoperit o serie de petroglife (imagini cioplite in piatra) la Pegtimel, in Ciukotka, in apropiere de marile arctice, zona in care ciuperca mai este folosita si astazi. Imaginile infatiseaza clar barbati si femei cu ciuperci pe cap. La siberienii din rasarit (chukchi, koraiak si kamceadal), faptul ca sub influenta ciupercii sunt vazute mici creaturi cunoscute drept "oamenii palariei-sarpelui" si "fetele amanita" arata ca in aceasta regiune a lumii - ca si in multe altele -exista legaturi puternice intre credinta in "omuleti" si consumul substantelor psihoactive. "Czelkutk si fetele amanita", basm popular preluat de antropologul rus Jochelson, infatiseaza povestea unui om care a plecat literalmente "cu zanele", abandonandu-si familia din dragoste pentru ciuperca. Reproduc traducerea corn pleta mai jos. intrucat cantaretii si povestitorii siberieni foloseau ei insisi palaria-sarpelui inainte sa-si arate maiestria, probabil ca acest basm a fost povestit candva sub influenta ciupercii!
"Era odata un barbat pe nume Czelkutk. El ii facea curte fiicei lui Kutq, Sinaneut, si muncea pentru ea. Aducea mult lemn. Czelkutk s-a insurat cu Sinaneut. Traiau impreuna si se veseleau. Sinaneut a nascut un baiat. Czelkutk a pornit in padure, unde Ie-a intalnit pe frumoasele fete amanita. Czelkutk a ramas cu fetele si a uitat de nevasta lui. Sinaneut se gandea la sotul ei si il astepta. Ea se gandea: AUnde-o fi? A fost poate ucis demult!A Cu ei traia o matusa batrana, sora lui Kutq, care i-a zis:
Sinaneut, nu-ti mai astepta barbatul; el a ramas de mult cu amanita. Trimite-ti fiul sa-si caute tatal.
Baietelul a plecat sa-si caute parintele. El a inceput sa cante:
Tatal meu e Czelkutk, mama mea e Sinaneut, tata ne-a uitat. Czelkutk si-a auzit fiul cantand si Ie-a spus fetelor:
Duceti-va si ardeti-l cu taciuni si spuneti-i ca eu nu-i sunt tata.
Fetele au luat taciunii si l-au ars pe baiat, i-au ars mainile mici peste tot.
Frige! Mama, ma ard! a strigat el si s-a intors la mama sa. Ea l-a intrebat:
Ce-a spus tatal tau?
A zis: ANu-ti sunt tataA. Le-a poruncit fetelor amanita sa ma arda cu taciuni; mi-au ars mainile peste tot, e fierbinte si ma doare. Nu ma mai duc la tata, ca altfel ma r arde cu foc.
A doua zi, bunica l-a trimis din nou la taica-sau, spunand:
Mai du-te o data, mai canta o data; spune: ATata, maine plecam toti, tu ai sa ramai in padure cu amanita; pe urma ai sa mori de foame, de buna seamaA.
Baietelul a plecat la taica-sau si a inceput sa cante:
Tata, maine plecam toti. Tu ai sa ramai in padure cu amanita, pe urma ai sa mori de foame, de buna seama. Czelkutk l-a auzit pe fiul lui cantand, s-a infuriat si a spus:
Duceti-va, fetelor, si bateti-l bine cu o curea de piele si ardeti-l cu foc; spuneti-i sa nu mai vina aici.
Si fetele au luat foc si cureaua de piele si au inceput sa-l bata si sa-l arda; asa l-au alungat. Baiatul a s si s-a intors la mama sa. Era ars peste tot cand a ajuns, dar bunica lui a suflat peste el si l-a facut bine. Batrana a zis:
Acum, Sinaneut, sa ne pregatim de plecare, mergem in padure.
Au inceput sa se pregateasca; au legat animalele si le-au luat pe toate, n-au lasat nimic. Au pornit spre padure. Cand au ajuns, au ales un munte, au urcat in varf si au turnat apa pe tot muntele, facand un strat de gheata.
Czelkutk a pornit prin padure. N-a omorat nici un animal; toate urmele se pierdusera. El si fetele au inceput sa moara de foame. Ce puteau sa manance? Atunci Czelkutk si-a amintit de nevasta si fiul lui si s-a dus acasa. A ajuns acasa, dar nu si-a gasit nevasta si feciorul. A inceput sa jeleasca:
Unde s-au pierdut toti ai mei? Mor de foame, Sinaneut, mi-e foame. Unde ai plecat cu fiul meu?
A pornit dupa nevasta, luandu-se dupa urme, si a ajuns la muntele acela inalt. ACum sa urc? Gheata e foarte lunecoasa.A A strigat de jos:

Sinaneut, trage-ma sus!

Sinaneut a aruncat jos o funie din piele si a strigat:

Prinde funia, Czelkutk!

El a prins funia. Ea a inceput sa-l traga in sus spre varful muntelui, dar cand el a fost gata sa paseasca pe varf, ea a taiat funia cu un cutit. Czelkutk a cazut, a murit, a inviat si a strigat inca o data:

Sinaneut, trage-ma sus!

De ce nu traiesti cu amanita? De ce nu traiesti cu amanita? De ce vii la noi? Ti-ai chinuit fiul si acum iti primesti rasplata; tu esti cel care a inceput sa traiasca asa!
Sinaneut, nu mai fi manioasa, trage-ma sus, mi-e foame! Ea a aruncat inca o data funia, spunand:
Bine, prinde-o, acum te trag sus.
Czelkutk a prins funia si ea l-a tras sus. Cand el a ajuns aproape de varf, ea a taiat din nou funia cu un cutit; el a cazut, a murit, a revenit la viata inca o data si a strigat:
Sinaneut, nu mai fi manioasa!

Daca te trag sus, ai sa mai traiesti asa dupa aceea?

Nu, nu, Sinaneut, n-am sa mai traiesc asa.
Ea a aruncat coarda si l-a tras sus. El si-a uscat hainele si s-a simtit bine; a mancat si s-a simtit satul. Au inceput sa traiasca din nou ca inainte, veselindu-se. Amanita s-a uscat si a murit."
Evident, palaria-sarpelui era considerata daunatoare pentru viata de familie si cea sociala in general, dar era totodata o substanta psihoactiva aprobata de societate. Acest caracter social dual al palariei sarpelui in Siberia are anumite asemanari cu rolul alcoolului in societatea occidentala, in care bautul este considerat o norma culturala, dar alcoolismul este socotit antisocial. La fel ca alcoolul in societatea noastra, ciupercile erau folosite adesea in scop recreativ la evenimentele sociale importante precum nuntile, petrecerile si ospetele de vanatoare. Totusi, spre mare deosebire de alcool, comportamentul violent este aproape inexistent in cazul consumului de palaria-sarpelui. in zonele din Siberia unde ciupercile nu cresteau din abundenta, o singura ciuperca isi putea schimba proprietarul pentru sume considerabile. in secolul al XlX-lea, negustorii rusi puteau obtine echivalentul a 20 de dolari in blanuri pentru o ciuperca, iar prin trocurile interne ale siberie-nilor se puteau obtine trei sau patru reni.
Palaria-sarpelui era cunoscuta in China sub numele ha ma chun (care inseamna "ciuperca broastei raioase") si, ulterior, cu cel de tu ying hsin ("ciuperca ucigasa"), ambele vadind asemanari remarcabile cu conotatiile denumirilor europene. Joseph Needham, autorul monumentalei lucrari Science and Civilisation in China [Stiinta si civilizatie in China], este de parere ca efectele psihoactive ale acestei ciuperci nu erau cunoscute doar samanilor din vremurile vechi, ci si taoistilor. Ideea este sustinuta de numeroasele relatari datand din timpul dinastiei Han incoace, care afirma ca taoistii beau urina, ceea ce poate sa indice folosirea palari-ei-sarpelui. in conformitate cu ideea sa centrala ca halucinogenul antic soma era palaria-sarpelui, Wasson credea ca interesul manifestat de chinezi fata de aceasta ciuperca se datora in principal influentei Indiei ( Soma). Pare mai probabil ca utilizarea de catre taoisti a palariei-sarpelui sa fie ori continuarea unei traditii samanice indigene, ori inspirata de samanii aflati mai in nord, adica in Siberia de est, o zona unde consumul de Amanita muscaria este in si bine documentat, si vechi. Ar fi gresit sa credem ca o asa-numita "cultura avansata" (cum ar fi cea a Chinei) poate importa idei si obiceiuri de la alte culturi "avansate" (ca India), si nu de la populatiile siberiene "inferioare". Nu trebuie decat sa ne gandim la faptul ca Europa a adoptat tutunul si ciocolata de la popoarele indigene americane. S-a rbit despre un caz izolat de utilizare traditionala a palariei-sarpelui in muntii indieni Kush din Asia Centrala, caz ce poate fi privit ca o dovada in faarea tezei lui Wasson cum ca ciuperca era totuna cu ta soma a popoarelor indo-iraniene care si-au avut originea in aceasta parte a lumii. Totusi, faptul ca in limba hindusilor Kush ciuperca este numita "painea corbului" pare sa indice mai curand o legatura cu folclorul est-siberian; in mitologia popoarele din acea zona care folosesc palaria-sarpelui, corbul este un personaj important.In replica la teoria lui Wasson despre soma (publicata in 1968), Claude Levi-Strauss a scris un studiu cuprinzator despre folosirea ciupercii de catre aborigenii nord-americani, in care include o referire de la inceputul secolului al XVI-lea din ]esuit Relations [Rapoane iezuite] cu privire la intrebuintarea ciupercii de catre bastinasi. Aceasta referire facuta in treacat se gaseste intr-o scrisoare a parintelui Charles l'Allemant din Quebec catre fratele sau din Franta. Este datata 1 august 1626. El rbeste despre indienii algonkin din partea locului, care "te asigura ca, dupa moarte, ei merg in paradis, unde mananca ciuperci si intretin raporturi sexuale intre ei". Levi-Strauss l-a informat pe Wasson despre aceasta scrisoare si continutul ei la inceputul anilor '60, cu mult inainte sa publice un extras din ea. Scrisoarea i-a ramas lui Wasson in minte, sacaindu-l in decursul anilor. in final, in urma unei serii de intalniri intamplatoare, el a cunoscut-o in 1975 pe Keewaydinoquay, o femeie specialista in te din tribul ahnishinaubeg (Ojibwa), care inca mai folosea palaria-sarpelui ca substanta sacra sau enteogen. Ahnishinaubeg este una dintre populatiile de indieni algonkin din zona Marilor Lacuri. Wasson nu mai avea nicio indoiala ca scrisoarea iezuita (care preceda cu un secol cea mai veche referire la palaria-sarpelui in Siberia) se referea tocmai la palaria-sarpelui. El a mai sugerat ca acest cult al ciupercii trebuie sa se fi extins in Quebec si facea parte probabil din cultura indienilor abenaki si montagnais.
Keewaydinoquay, care avea la acea vreme peste saizeci de ani, ducea o existenta de pustnic pe o insula mica de pe lacul Michigan. Cand a vizitat-o Wasson, i-a aratat un pergament din scoarta de mesteacan care descria prin desene legenda originii ciupercii palaria-sarpelui (in limba ei materna miskwedo, adica "palarie rosie"). in august 1977, ea I-a initiat pe Reid Ka, colegul lui Wasson, intr-o ceremonie a ciupercii. Dupa spusele lui Keewaydinoquay insasi, ea si-a dobandit cunostintele de botanica in copilarie, de la o femeie in varsta, pe nume Nodjimahkwe, pe care o respecta foarte mult. Profesoara ei se opunea cu tarie consumului de palaria-sarpelui. Chiar si asa, Keewaydinoquay a fost nerabdatoare sa invete despre ciuperca interzisa si un alt specialist in te a initiat-o in utilizarea ei pe cand avea cam paisprezece ani. De atunci a folosit-o doar cu masura si intotdeauna cu respect. Desi Keewaydinoquay a publicat o sectiune sub auspiciile muzeului botanic al Universitatii Harvard, mai multe manuscrise privind colaborarea ei cu Wasson si Ka sunt pastrate sub cheie intr-o biblioteca a acestei universitati si nu le sunt accesibile cercetatorilor pana candva in secolul al XXI-lea, probabil pentru a proteja populatia ahnishinaubeg de atentia nedorita a intrusilor aflati in cautare de senzatii tari (mai ales in lumina celor intamplate cu tamaduitoarea mexicana Maria Sabina dupa ce i-a infatisat lui Wasson cultul ciupercilor la poporul ei; Psilocybe).
Un alt caz de consum al palariei-sarpelui in vremurile noastre apare in relatarea lui Joel, un locuitor al cartierului Brooklyn care a mers in anii '60 sa munceasca la o statiune piscicola din apropierea muntilor Mackenzie din nordul Canadei. in timp ce se afla acolo, a cunoscut un saman pe nume Adamie, din tribul indienilor dogrib, care I-a facut pe musafir ucenicul sau. Dupa o serie de teste preliminare dure, Adamie i-a dat lui Joel sa manance palaria-sarpelui. Joel descrie experienta astfel: "Am mancat ciupercile, [] membrii tribului se adunasera si bateau din tobe. A fost o experienta inspaimantatoare. Drogul parea toxic si n-am stiut cum sa ma descurc cu el [], era ca si cum as fi mancat beladona [] parea ca nu mai am scapare, pentru ca aveau sa vina creaturile acelea cu dinti mari. [] era iadul, o batalie haotica, fara sfarsit, fara vreun scop real". Desi ulterior experientele sale i-au parut mai usor de inteles, a simtit ca trebuie sa paraseasca peisajul sterp al regiunii si lumea supranaturala stranie in care fusese initiat si sa se intoarca in cea urbana, a albilor.
Se pare ca atat lui Levi-Strauss, cat si lui Wasson Ie-a scapat o relatare care indica posibilitatea ca palaria-sarpelui sa fi fost consumata si in nord-vestul Pacificului. Capitanul Burke din cavaleria americana avea o minte patrunzatoare in ceea ce priveste aspectele mai neobisnuite ale culturii, indeosebi multitudinea de intrebuintari date urinei si excrementelor. sectiunea lui privind acest subiect, publicata cu un secol in urma, include urmatoarea relatare despre indienii makah din zona Capului Flattery, peninsula Olympia, statul Washington:
"Dupa cum am aflat de la domnul Kennard din Paza de coasta americana, pe care autorul a avut placerea sa-l cunoasca in Washington D.C. in 1886, vracii prepara din cartofi si alte ingrediente o bautura draceasca, cu efecte iritante si excitante asupra rinichilor si cii urinare. Fiecare ins care a baut din ea urineaza imediat si ii trece rezultatul vecinului sau, care il bea. Efectul este cel mai sus si, totodata, o nebunie temporara sau delir, in timpul caruia au loc tot felul de farse nebunesti. Ultimul om care inghite otrava, distilata in corpul a cinci-sase camarazi, este atat de coplesit, incat cade intr-o coma profunda."
Acest proces seamana atat de mult cu descrierile modului in care folosesc siberienii palaria-sarpelui, incat acesta pare sa fie un alt caz autentic de consum al ciupercii de catre bastinasii americani. Concluzia este sustinuta si de faptul ca palaria-sarpelui este singurul halucinogen natural care-si pastreaza proprietatile psiho-active in urina (drogul sintetic MDMA are si el aceasta proprietate neobisnuita; Ecstasy). in limba indienilor nez perce exista un cuvant, petuqes, care inseamna in acelasi timp "ciuperca otravitoare" si "prostesc" sau "turbat"; si aceasta poate fi o referire la o ciuperca halucinogena cunoscuta de bastinasii americani.
Exista relatari despre folosirea palariei-sarpelui si in Mexic si Filipine. Se spune ca tamaduitorii (curanderos) din Puebla Valley, Mexic, consuma palaria-sarpelui intr-o maniera neobisnuita, anume uscata si fumata cu tutun, pentru a-i ajuta in identificarea cazurilor de boala. O persoana de incredere care a incercat palaria-sarpelui mi-a confirmat ca fumatul ciupercii poate avea efecte halucinogene. Un manuscris etnografic nepublicat al lui Dennis Alegre, citat de antropologul german Christian Ratsch, spune ca populatia sagada igorot din regiunile montane ale insulei Luzon din Filipine au un cult al ciupercii palaria-sarpelui, pe care o folosesc in riturile lor de trecere. Se spune ca ei pregatesc o bautura halucinogena din sase ciuperci proaspete.
Reid Ka a sugerat ca motivele prezente in arta preistorica din Scandinavia reprezinta ciuperca sacra, dar aceasta idee ramane controversata. Nu exista do pentru consumul traditional in Marea Britanie. in schimb, s-a dovedit ca ciuperca a avut o influenta asupra lui Charles Lutwidge Dodgson, membru al Bisericii lui Hristos de la Oxford, cunoscut lumii intregi ca Lewis Carroll, autorul povestii clasice pentru copii Aventurile Alisei in tara minunilor. Se pare ca Dodgson a citit despre efectele psihoactive ale ciupercii in scrierile lui Mordecai Cooke, un micolog interesat in special de substantele narcotice. Cooke mentioneaza palaria-sarpelui in doua carti: The Seven Sisters of Sleep: Popular History of the Seven Prevailing Narcotics of the World [Cele sapte surori ale somnului: istoria populara a celor mai raspandite sapte narcotice din lume] (1860), titlu care trebuie sa fi avut o rezonanta stranie pentru Dodgson, care avea el insusi sapte surori, si A Plain and Easy Account of British Fungi [O istorie simpla si accesibila a ciupercilor parazite din Marea Britanie] (1862). Cooke descria macroscopia si microscopia induse de ciuperci; se considera ca aceasta este sursa inspiratiei pentru unele transformari prin care trece tanara eroina a lui Dodgson. Michael Carmichael a sugerat intr-un articol recent ca influenta nu a fost doar literara, ci si una care l-a incurajat pe Dodgson sa incerce el insusi ciuperca. intr-un studiu meticulos al diferitelor carti medicale aflate in biblioteca personala a lui Dodgson, Carmichael arata ca acesta cunostea efectele si proprietatile multor substante psihoactive. in scrierile lui Dodgson exista, de asemenea, numeroase referiri mascate la starile modificate ale constiintei procate de droguri. S-a mai presupus ca palaria-sarpelui era consumata de membrii unui grup de vrajitoare existent in anii '30 si '40 in regiunea New Forest din sudul Angliei, in cadrul caruia a fost initiat Gerald Gardner, intemeietorul curentului modern al vrajitoriei; nu exista nicio dovada si este posibil sa fie doar znuri.

Surse: Bourke 1891, Carmichael 1996, Cooke 1860, De Smet 1985, Dunn 1973, Hajicek-Dobberstein 1995, Hali-fax 1979, Ka 1975, Keewaydinoquay 1978, Needham 5/2/ 6/1, Ratsch 1992, Saar 1991 a, Wasson 1968, Wasson 1979, Worth 1961, lefimenko 1995.