Daca prin denumirea de proba consemnam termenul statistic pe baza caruia desemnam experienta care duce la aparitia acestui eveniment, a unei stari cu aceleasi caracteristici sau termenul prin care se confima dovedirea unui adevar, atunci cand medicina, si implicit aceasta importanta ramura a ei care este terapeutica, este pur si simplu saturata de asemenenea probe si este cat se poate de normal sa fie asa din moment ce ea apara acest bun de o inestimabila valoare care este sanatatea. Dictionarul medical, aparut in cadrul Editurii Medicale in anul 1970, consemneaza, de exemplu, existenta unui numar de 110 asemenea probe, vizand diverse arii ale acestui nobil si multimilenar mestesug si arta, in acelasi timp, care este medicina.
Un unic exemplu, din aceste 110 probe, ne va edifica pe deplin asupra a ceea ce inseamna un asemenea fapt: este rba despre asa- numita proba a garoului, cunoscuta si sub denumirea de proba Rumpell-Leede sau proba Hecht, dupa numele autorilor care au descris-o. Proba consta, dupa cum stim, din aparitia acelor semne dermice caracteristice constand din aparitia acelor pete purpurii, care nu dispar la compresiunea digitala, aparand deasupra garoului sau a mansetei aparatului de tensiune si exteriorizand o fragilitate vasculara cu tot ce decurge din aceasta realitate.Intr-adevar, problele de acidifiere procata sau probele cu alcool, cu care incepe suita celor 110 probe medicale mentionate, precum si probele Weber sau Zimnitki cu care se incheie, ca si toate celelalte pe care acestea le incadreaza, marcheaza multiplele posibilitati de care dispune medicul in ceea ce priveste verificarea unei supozitii pe linie de diagnosic sau de terapie si in ceea ce priveste iesirea din derutantul hatis dilematic caracterizand prin definitie exercitiul medical.
Curios lucru, insa, in aceasta suita de 110 probe nu a fost inclusa si aceea pe care sunt tentat de a o denumi "proba aspra a Timpului", desi stim cu totii foarte bine ca timpul nu cruta nimic din ceea ce a fost facut fara el. Si totusi aceasta proba este aceea care in final valideaza, in majoritatea cazurilor, silitatea si echilibrul unei casatorii, longevitatea dragostei unui cuplu, valoarea unei institutii sociale, longevitatea unei culturi sau civilizatii, a unui presupus adevar stiintific, a unui tratament oarecare etc. Asadar, aceasta proba reprezinta o realitate peste care nu se poate trece si ea isi spune de fapt cuvantul hotarator in toate domeniile.
Daca o balada populara ca "Miorita", de exemplu,

despre care G. Calinescu spune ca "simbolizeaza existenta pastorala a poporului roman si chiar unitatea lui in mijlocul real al tarii, reprezentat de lantul carpatin"

se citeste si, in special, se rosteste cu emotie de atatea secole, inseamna ca ea a rezistat, asadar, "probei aspre si infailibile a Timpului".
Daca exista insa un domeniu in care aceasta proba prezinta o valoare cu totul iesita din comun, acela este domeniul vast al stiintelor medicale si asta, indiscuil, pentru faptul ca aici toate eforturile vizeaza, dupa cum am mai precizat, aceasta valoare suprema, inestimabila, care este sanatatea, privita atat prin prisma destinului individual, cat si a fondului general de sanatate publica. Vastul domeniu al exercitiului medical, mai mult ca orice alt domeniu de activitate, este caracterizat prin infinite tatonari, prin infinite cercetari

atat pe linie de diagnostic, cat si pe linie de terapie

tatonari si incercari concretizate in succese sile, dar si in gloriole mai mult sau mai putin sclipitoare, mai mult sau mai putin efemere." Firmamentul cuprinde, fireste, si constelatii sile, trainice, ca Ursa Major, Andromeda, Casiopeea, Pegasus, Perseus sau Corona Borealis etc, dar, in aceeasi masura, mai cuprinde si o multitudine de stele cazatoare si, implicit, insile, care se identifica cu gloriolele sclipitoare de care am rbit mai sus. Dar proba aspra a Timpului este aceea care decide, in final, eternitatea sau, dimpotriva, efemeritatea acestor situatii si asta, cum am spus, mai ales in domeniul medicinei, in general, si al terapeuticii, in particular.
Stim din acest punct de vedere ca medicul vienez Franz Mesmer a creat prin pasele sale magnetice, in a doua jumatate a secolului al XVII-lea, o adevarata psihoza sociala in domeniul terapeuticii, fiind considerat, la vremea sa, drept cel mai celebru medic al tuturor timpurilor, iar metoda sa de tratament drept o culme a geniului uman. Ei bine, proba aspra si infailibila a Timpului l-a situat exact acolo unde se cuvine, in consecinta, cu toate stufoasele si subtilele sale teorii stiintifice

foarte subrede de altfel

drept un simplu initiator al hipnosului stiintific si atata tot. Stim, de asemenea, tot din acest punct de vedere, ca abatele Sebastian Kneipp a creat si el, la randul sau, o alta psihoza terapeutica cu caracter social, fiind si el considerat, in consecinta, cam pe la mijlocul secolului trecut, drept un terapeut de geniu, gratie celebrei sale cure constand din plimbarea in picioarele goale prin roua diminetii. Si pe abatele Kneipp "proba aspra a Timpului" l-a categorisit in istoriografia medicala asa cum se cuvine. Exemple de felul acesta pot fi date la infinit.
S-au bucurat de o impresionanta ga, la vremea respectiva, diversele terapeutici si diverse medicatii, care pur si simplu au bulversat opinia publica si care au dainuit un timp mai mult sau mai putin indelungat, dar care totusi pana la urma s-au dovedit a fi simple gloriole sclipitoare, simple focuri de paie. Voi enumera absolut la intamplare cateva din aceste focuri de paie. Un medic francez de tara, A. Neveu, profesand in comuna Breuil-Magne, de langa oraselul Charente-Maritime, a facut mare valva la inceput prin asa-numitul "tratament citofilactic al bolilor infectioase si in special al poliomielitei pe calea clorurii de magneziu", lata ce declara acest terapeut entuziat si grabit, la "Zilele terapeutice" de la Paris in 1974, intr-o comunicare prezentata cu acest prilej: "tratamentul cianofilactic al poliomielitei prin clorura de magneziu trebuie considerat ca un tratament de extrema urgenta, aidoma interventiei chirurgicale care se practica in hernia strangulata", fn concluzia comunicarii sale, confratele Neveu precizeaza negru pe alb: "Ar trebui ca fiecare familie sa-si puna deoparte unul sau doi litri dintr-o solutie de clorura de magneziu in concentratie de 20 g la litrul de apa, solutie care se conserva indefinit, pentru a interveni imediat in caz de urgenta" (respectiv atunci cand apar primele semne ale poliomielitei

n.n.). De unde provine oare aceasta incredere oarba a doctorului Neveu in tratamentul sau? lata de unde, asa cum reiese din insasi declaratiile sale: "este adevarat, n-am tratat decat un singur caz de poliomielita in timpul epidemiei din 1943, dar el este net (!)".
Este interesant cum unii din acesti terapeuti de ocazie au imaginat, pe marginea descoperirilor lor stufoase, explicatii aparent stiintifice, teorii derutante, pe care le-au impus opiniei publice comune si uneori, chiar si celei medicale. Unul dintre acestia este medicul american Daniel David Palmer, initiatorul asa-numitei chiropractici, termen provenind de la cuvintele grecesti kheir si praxis, a caror combinatie inseamna "facut de mana". Metoda consta din comprimarea si masarea asa-numitelor "puncte defectoase" in ceea ce priveste transmisia influxului ners, pe baza careia terapeutul citat trata lumbago-ul, sciatica, torticolisul, nevritele de tot felul, artrozele vertebrale, vertijele si chiar astmul.
O alta gloriola sclipitoare este reprezentata, indiscuil, de medicamentul denumit Carzodelan, pus la punct de medicul german Gaschler si cu care acesta, ca si adeptii sai, trata cancerul, leucemia, gripa, bronsita cronica, colecistita, prostata, tulburarile circulatorii, ulcerul gastric, colita, cat si inflamatiile cronice in general, lata ce declara in legatura cu Carzodelanul un medic in anul 1957; "Eficacitatea clinica a acestui produs nu trebuie sa produca nici o indoiala, fn mod sigur introducerea sa in practica curenta va fi considerata intr-o zi ca una din datele capitale ale istoriografiei medicale, iar doctorul Gaschler va lua loc printre marii binefacatori al omenirii".
Uneori si prestigioase institutii de cercetare au cazut in capcana, platind tribut faptului ca s-au pripit in experimentarile si declaratiile pe care le-au efectuat, ignorand rigorile "probei aspre si infailibile a Timpului". Precizam in acest sens ca celebrul "Biological Research Institute" din New York i-a adresat doctorului Gaschler, apropo de medicamentul sau, urmatoarele randuri: "in cursul ultimului an (este rba despre 1960

n.n.)

precizeaza presedintele acestei institutii de cercetare

noi am studiat efectul Corzodelanului in culturi de celule, pe mai multe feluri de celule normale, cat si pe tesuturi canceroase vii, de asemenea pe soareci, sobolani si pe alte animale de experienta afectate de tumori maligne. Toate experientele au fost executate de cel putin cinci ori si cu probe paralele de Corzodelan. Rezultatele obtinute demonstreaza ca in toate culturile de celule, toate celulele canceroase de origine umana sau animala erau degenerate si descompuse in cateva zile, in timp ce celulele normale n-au fost perturbate in dezltarea lor in cazul folosirii unor doze potrivite. Animalele normale de experienta, in special soareci si sobolani, suportau doze puternice (fiole intregi de Corzodelan) aproape in fiecare zi, fara a prezenta tulburari, in timp ce la majoritatea soarecilor suferind de cancer tumorile au disparut dupa multe injectii intramusculare (efectuate in special in grosimea tumorii) si, daca ele erau superficiale, se uscau si cadeau lasand o cicatrice normala. Animalele vindecate sunt tinute in viata mai mult de un an". Cu toata aceasta convingatoare pledoarie stiintifica a Corzodelanului, cine mai foloseste astazi acest preparat in tratamentul cancerului, ca sa nu spunem si in celelalte boli in care acesta este recomandat cu atata caldura?
Apoi, cine mai foloseste azi Syncardon-ul, respectiv acest preparat care permite efectuarea unor pasaje pneumatice ritmate asupra diverselor organe si tesuturi, aparat imaginat de medicul elvetian Maurice Fuchs din Berna, pentru care se batea pur si simplu lumea in urma cu numai cateva decenii si pe care inventatorul il recomanda cu caldura in tratamentul arterosclerozei, arteritei, anginei de piept, infarctului de miocard, tulburarilor circulatorii, gangrenei, ulcerului varicos, degeraturilor si celulitei? lata ce a scris, negru pe alb, un medic, dr. Emmanuel Alix, in legatura cu acest tratament: "Syncardon-ul reprezinta deci cel mai bun tratament al infarctului de miocard, tratament preventiv, evitand incetinirea in coronare a torentului sanguin, fapt ce farizeaza formarea cheagurilor, tratament in acelasi timp preventiv si curativ odata ce infarctul s-a produs".
Cine mai foloseste, de asemenea, in zilele noastre, in tratamentul bolii ulceroase si a complicatiilor ei, celebrul medicament cunoscut sub numele de DENOL, imaginat de medicul sud-african D.D. McLoughlin, medicament despre care laboratoarele din Johannesburg, care il fabricau, declarau ca "constituie o relutie in tratamentul ulcerului de stomac si duodenal". Aceleasi laboratoare mai precizeaza ca "statisticile noastre efectuate asupra a mii de cazuri demonstreaza ca in 95% din cazuri rezultatele obtinute au fost definitive sau de foarte lunga durata".

Cine mai foloseste astazi celebrul vaccin Friedmann, despre care s-a declarat la aparitia sa, respectiv prin deceniul al treilea al veacului in curs: "Acesta ne va scapa definitiv de tuberculoza!". "Exista un remediu

se preciza in acest sens in presa in 1932

care a facut si continua sa faca proba eficacitatii sale in lupta impotriva tuberculozei. Acest remediu este fabricat in Hanovra, in Germania, si anume la laboratorele Lecinwek, sub denumirea de "Anningzochin" (este denumirea data de insusi descoperitorul sau, doctorul H. Friedmann si care la-botezat astfel in amintirea sotiei sale Anning Zoch

n.n.), si fiecare bolnav este in drept de a recurge la el daca aceasta i se pare salutar". Un medic francez, doctorul Roche, a efectuat chiar o lucrare de diploma pe tema vindecarii tuberculozei pe calea vaccinului Freid-mann, iar profesorul Pages, presedintele comisiei de acordare a titlului de doctor, a declarat mai in gluma mai in serios, la incheierea sustinerii acestei teze: "este foarte nostim de a zice ca nu se mai moare de tuberculoza, dar este foarte regreil ca se moare de eczemele produse de antibiotice".
Cine mai face astazi tratament cu H11 imaginat de medicul englez M. Thompson, cu care acesta trata cancerul si leucemia si despre care laboratoarele din Sunbury-on-Thames, care fabricau medicamentul in cauza, declarau in 1950 ca: "pe 2.277 de cazuri de cancer avansat H11 a procat ameliorari si vindecari aparente intr-o proportie de 70,1%"? Pana si o revista de informare a corpului medical, intitulata "Revue H11", a fost editata in cinstea acestui tratament modern al cancerului. intr-un numar al acestei reviste se declara textual: "exista cazuri particulare de vindecare completa de cancer, vindecare obtinuta cu H11 si confirmata bioptic. Este adevarat ca aceste cazuri nu reprezinta decat un procent mic din cazurile tratate, dar totusi faptul ca aceste rezultate se produc este important, daca tinem seama ca toate cazurile tratate au fost avansate, inoperabile, ceea ce lasa oricarei forme de tratament slabe sanse de reusita".
Nu putem rezista, apropo de enumerarea principalelor gloriole sclipitoare ale medicinei, sa nu mentionam si celebrele saruri ale doctorului Schussler, cu care acesta vindeca inflamatiile, leziunile organice, maladiile cronice, tulburarile digestive si decalcifierile. Acest tratament imaginat de doctorul Guillaume Henri Schussler inca din anul 1872 a facut adevarate ravagii la vremea sa. S-au scris chiar mai multe carti pe marginea acestui tratament literalmente celebru, dintre care citam doar cateva: "La Sante", scrisa de o americanca de origine franceza, pe nume Grace Gassete; "Introduction a l'etude de biochimie du Dr. Schussler" de dr. A. Richard; "Comment par Ies sels biochimi-que" de Michel Moines si "Guide de therapeutique biochimique". Ei bine, ce-a ramas pana in zilele noastre din acest tratament celebru al secolului trecut, despre care s-a precizat ca "va relutiona medicina" si "va pune temelii de piatra sanatatii", ne intrebam cu legitima curiozitate, acum cand au trecut aproape o suta de ani de la descoperirea sa si cand "proba aspra si infailibila a Timpului" a putut sa-si spuna cuvantul? Nimic altceva decat ca reprezenta o exagerare pe seama faptului ca rolul oligoelementelor este incontesil in vindecarea diverselor boli si in mentinerea starii de sanatate, fapt care se cunoaste inca de multa vreme.
Practic este imposibil de a epuiza in aceste ini nesfarsita suita a gloriolelor sclipitoare de care am rbit mai sus, respectiv a acestor stele care au stralucit pe firmamentul medicinei, pentru ca apoi sa paleasca sau sa dispara in neant. Asupra catorva dintre ele se cuvine totusi a mai zabovi putin. Asa de exemplu, aceste capsule cunoscute sub denumirea de "Antiepilepticum", descoperite de doctorul Berthold Kihn in prima parte a acestui secol, au fost investite mult timp cu virtuti de-a dreptul iesite din comun in ceea ce priveste tratamentul epilepsiei. "Exista un medicament german care aduce o speranta in acest domeniu" (adica in acela al epilepsiei

n.n.), precizeaza J. Palaiseul in lumnul sau aparut in 1970 sub titlul "Tous Ies esapoirs de guerir", respectiv "Toate sperantele pentru a vindeca", "domeniu despre care putem spune ca se identifica cu acela al disperarii". "Este rba despre Antiepilepticum, medicamentul doctorului Kihn, fabricat de un mare laborator din Colonia. Gratie lui, mai multe mii din cei circa 300.000 de epileptici recenzati in Germania s-au eliberat de acest cosmar, caruia ii cazusera prizonieri. Ei nu mai fac crize comitiale decat dupa perioade de timp ce se esaloneaza intre 2 si 8 ani". Antiepilepticum nu reprezinta altceva decat un amestec de barbiturice si de calmante clasice, cu diverse alte substante, oligoelemente in special, care in opinia lui Kihn le intaresc eficacitatea.
Tot cu virtuti terapeutice iesite din comun au fost investite la vremea lor si supozitoarele cunoscute sub denumirea comerciala de K33, descoperite de profesorul Landry si fabricate de un laborator de medicamente elvetian, supozitoare recomandate in tratamentul impotentei, al frigiditatii, al dezechilibrului simpatic, al depresiunii nerase si surmenajului si pe care astazi nimeni nu le mai foloseste, pentru simplul motiv ca "proba aspra si infailibila a Timpului" Ie-a scos din uz, respectiv Ie-a aruncat peste bord. Aceasta este situatia si cu extractul de bambus al doctorului Rudolf Hauschka, preparat de laboratorul farmaceutic din orasul Eckwalden uber Goppingen, de langa Wurtenberg, Germania, cu care doctorul sus-numit trata sciatica, lum-bago, hernia de disc in special, precum si diverse dureri vertebrale, extras despre care descoperitorul sau afirma, referindu-se la cumplitele dureri ale herniei de disc, ca "suprimand efectiv cauza care este la originea bolii

regenerand, asadar, discurile intervertebrale

suprimam insasi boala".
O situatie similara intalnim si in cazul vaccinului doctorului Wilhelm Ponndorf, denumit Rhumaticutine, cu care acesta facea "minuni" terapeutice la inceputul acestui secol in tratamentul reumatismului, sciaticii, gutei, poliartritei, astmului, eczemei, alergiei si pioreei gingivale. Acest vaccin reprezenta, in esenta, un cocktail de diversi microbi adaugati vaccinului antituberculos, luat ca suport, si administrat pe cale transcu-tanata. Desi descoperitorul sau preciza intr-un studiu de specialitate ca din 2.500 de pacienti afectati de reumatism si tratati cu vaccinul in cauza, obtine vindecari complete in 48,3% din cazuri si ameliorari noile in 31,2%, preparatul nu numai ca nu s-a impus, ci, dimpotriva, s-a pierdut pe drum.
Asemanatoare este si situatia medicamentului fabricat de un laborator din New Jersey, S.U.A., si cunoscut sub denumirea de Alphosyl, medicament constand dintr-un amestec de gudron de ulei si de alantoina, despre care s-a crezut cu convingere intr-o anumita perioada ca ne va scapa de cosmarul psoriazisului. Desi intr-o statistica a timpului se precizeaza ca dintr-un total de 249 de pacienti, tratati cu acest medicament, 111 au fost complet vindecati, 80 ameliorati intre 75-99%, 44 intre 50-75% si numai 14 au beneficiat de o ameliorare inferioara lui 50%, preparatul nu s-a impus si a iesit din circuitul farmaceutic si, implicit, terapeutic.
Aceeasi este si situatia cu peroxidazele sintetice ale doctorului Jean Solomonides, cu care acesta trata cancerul, leucemia, boala lui Hodgkin, scleroza in placi, eczeme, reumatismul si furunculoza. Doctorul Jean Palaiseul, prezentand intr-un lum de popularizare publicului larg acest medicament, rbeste despre un adevarat harakiri care s-ar practica pe aceasta cale celulei canceroase, in timp ce un alt medic, Jean Maurice, referindu-se la virtutile terapeutice ale aceluiasi medicament, precizeaza ca "am tratat multe cazuri de cancer cu peroxidazele sintetice ale doctorului Solomonides si n-am avut decat succese. Majoritatea esecurilor inregistrate pe aceasta linie nu se datoreaza peroxidazelor, ci caracterului de gravitate extrema a cazurilor tratate". Ei bine, cu toate aceste socante precizari si cu toate suspectele elogii aduse medicamentului in cauza, acesta nu s-a impus dupa cum nu s-a impus nici celebrul tratament al doctorului Rene Jacquier, cunoscut sub denumirea de "bula de aer a lui Jacquier", constand dintr-o oxigenoterapie biocatalitica, tratament cu care acesta infrunta infarctul, angina de piept, tuberculoza, reumatismul precum si mute alte boli.
N-as dori sa inchei aceasta lista, fara a ma folosi de un exemplu de acest fel de la inceputul acestui secol. El tine de celebrul medic francez Victor Pauchet, a carui sectiune "Le chemin de bonheur", respectiv "Calea fericirii", premiata de altfel de Academia franceza, a reprezentat nu numai un autentic best-seller al epocii sale, ci si o autentica biblie a omului care isi ingrijeste sanatatea de pe pozitii stiintifice, fireste tot in perimetrul respectivei epoci. Sus-numitul are un modul in aceasta sectiune, intitulat "Le colon homicide", respectiv "Colonul ucigas", fiind vizat, fireste, intestinul gros, in care autorul citat vedea sursa tuturor relelor de care sufera speta umana, ceea ce evident reprezinta o exagerare. Citez in continuare "profetia" pe care Pauchet o adereseaza tinerilor la sfarsitul modulului mentionat si care suna astfel: "Dragii mei tineri! Cand va veni ora de a va alege sotia, o veti supune metodei stiintifice de cercetare pe care generatia astra o va aplica in toate detaliile ei. fn loc sa va informati in dreapta si in stanga, asa cum faceau parintii stri, daca "tanara persoana este serioasa, inteligenta si buna", cereti-i mai degraba o fotografie neretusata (din fata si din profil) pentru a o supune examenului unui fiziognomist. (Fiziognomia reprezentand pretinsa stiinta care cauta sa determine caracterul, si tipul oamenilor dupa infatisarea lor fizica si in special dupa trasaturile fetei, al carei popularizator a fost scriitorul mistic elvetian, J.K. Lavater.). fi veti pretinde apoi partenerei o ina din scrisul ei, pe care o veti trimite la un grafolog si, in sfarsit, ii veti pretinde o serie de explorari radiologice ale tubului digestiv si in special ale intestinului gros si daca aceste probe arata ca colonul drept nu este evacuat in timp util sau daca colonul in ansamblu este prea lung, nu va veti casatori cu ea din considerentul de a nu fi nefericit. Si daca totusi o iubiti peste masura, ii veti pretinde sa se ingrijeasca pana ce colonul devine normal".
Asa cum este lesne de banuit, preceptele celebrului doctor Victor Pauchet, care

dupa cum am mai precizat

au fost considerate la vremea lor drept litera de evanghelie, au fost pur si simplu aruncate peste bord de aceeasi necrutatoare "proba aspra a Timpului".
Atat preceptele lui Victor Pauchet, cat si toate celelalte pe care le-am enumerat mai inainte, dimpreuna cu altele inca, pe care nu le mai amintim si care intre timp au fost inghitite de uitare, au reprezentat la vremea lor, dupa cum ne-am dat seama, "mari lovituri de gong", "mari relutii in terapeutica", "mari sperante ale omenirii" etc, etc. Cum se explica oare acest lucru? Uneori prin faptul ca ele dispun totusi de un graunte de adevar pe care bolnavii l-au simtit, iar medicii l-au depistat si care, din nefericire, a fost multiplicat, exagerat. Alteori, prin acela ca aceste medicamente comportandu-se ca niste elemente de tip placebo si farizate de tot felul de factori circumstantiali, au creat o ga de moment, intretinuta si de opinia publica ce prin definitie exagereaza in aceste situatii. Si, in sfarsit, sunt de luat in considerare si diverse interese de tip comercial sau publicitar care, bine disimulate, au contribuit in mod substantial la ga de rigoare. Pana in cele din urma insa, "proba aspra a Timpului" si-a spus cuvantului si toate aceste gloriole sclipitoare s-au pierdut in neant, toate aceste gi de moment s-au risipit.
Cu toate acestea, este de semnalat faptul ca in paralel cu situatiile cand gloriolele mentionate au luminat, fie si numai in treacat firmamentul terapeutic al medicinei, o serie de practici terapeutice arhaice, mai putin stralucitoare in aparenta, au continuat sa existe, sa perpetueze. Trebuie, de asemenea, subliniat faptul ca in paralel cu situatiile cand euforia preparatelor de sinteza, constituita intr-o autentica explozie medicamentoasa, ca si euforia cromajelor stralucitoare ale aparaturii de tot felul, si ea constituita intr-o autentica explozie tehnica

ambele elemente cu totul definitorii ale medicinei comtemporane

nu au putut excomunica practicile arhaice de care am rbit mai sus si care au infruntat secolele, uneori chiar mileniile, practici care deci au infruntat "proba aspra a Timpului". Da, este adevarat, medicamentele, dupa cum am mai precizat in alt modul, parcurg un drum foarte lung din momentul studierii lor in laborator si pana in momentul impactului lor cu organismul uman bolnav. Da, e adevarat, medicamentele parcurg in acest drum lung etapa de scree-ning, a testarilor toxicologice si teratogene sau cea a experimentarii pe animale, etapa primirii unei forme galenice, ca si cea a experimentarii clinice si, in sfarsit, etapa obtinerii autorizatiei de punere in vanzare. Ei bine, cu toate acestea, erorile nu sunt totalmente excluse.
Nu i da pe aceasta linie decat un unic exemplu, desi ele pot fi multiple. Doua cunoscute medicamente contemporane, care au trecut cu succes etapele mentionate mai sus, s-au dovedit in cele din urma in anumite situati cu totul nocive. Este rba despre tranchilizantele cunoscute sub numele de Librium si Equanil. La o asemenea concluzie au ajuns doi cercetatori din California, de la Universitatea Berkeley; concluzie care a fost publicata intr-un numar al revistei "The New England Journal of Medicine". Pentru a determina cauza anomaliilor pe care cercetatorii in cauza le-au constatat la copii mamelor care au luat in timpul graviditatii tranchilizantele mentionate, acestia au impartit respectivele mame, dimpreuna cu altele, in patru loturi. Fiecare lot era caracterizat prin medicamentul pe care mama il luase in timpul sarcinii, respectiv Meprobamat (Librium), Clordiazepoxid (Equanil), alte medicamente sau nici un fel de produs farmaceutic. in timpul acestor cercetari au fost urmarite 19.044 de nasteri. Atunci cand mamele folosisera Meprobamat sau Clordiazepoxid in timpul primelor 42 de zile ale sarcinii, procentajul de anomalii observate era de 12,2% si, respectiv 12,0% fata de numai 4,6% la copii mamelor care luasera alte medicamente si numai 2,6% la copii proveniti din mame care nu luasera nici un fel de medicament. Dimpotriva, atunci cand mamele gravide au utilizat medicamente dupa 42 de zile de la conceptie, nivelul anomaliilor constatate la progenituri erau practic acelasi in cele patru loturi. Acest studiu arata deci ca Librum-ul ca si Equanil-ul au efecte teratogene daca sunt utilizate de catre femei in primele 6 saptamani ale sarcinii, demonstrandu-se in plus cresterea riscului de arturi. Dupa cum se. stie, insa, medicamentele in cauza au trecut cu succes asa-numita etapa teratogena in ceea ce priveste experimentarea lor. Dar cate situatii nu se ivesc pe parcurs, care scapa observatiei si cate deosebiri exista intre organismul animal si cel uman, in ceea ce priveste reactia la medicament! De aici toate aceste posibile erori, care nu scapa insa "probei aspre a Timpului".
lata cat de plastic ne relateaza acest aspect intr-un interviu Ovidiu Bojor, cercetator siintific principal la Institutul pentru control de stat al medicamentului si cercetarii farmaceutice. "Din considerente de ordin etic si moral, un medicament nou, obtinut prin sinteza, inainte de a fi administrat omului se experimenteaza pe animale de laborator. Tot pe animale se sileste doza toxica. Or, cat de mare este diferenta dintre organismul omului si cel al cobaiului, iepurelui sau soarecelui alb! Sa exemplificam: Sarothamnus scoparius (drob, matura) este un mic arbust care contine sparteina. Acesta este mancat de iepuri, in special in timpul iernii, ca aliment principal, fara sa le produca fenomene toxice. Nu acelasi lucru putem spune ca se intampla la om. Valeriana officinalis (odolean, valeriana) are pentru pisica efecte excitante, euforizante. Pentru om insa, aceeasi ta are efecte sedative, diminuand exciilitatea maduvei spinarii si a creierului. Alegerea reactivului biologic (a animalului de experienta) in cazul principiilor active din te si al complexelor unui medicament de origine vegetala este o problema de mare importanta. Exemplele in aceasta directie sunt numeroase, iar una din deficientele farmacodinamiei si farmacologiei clasice este si acesta: lipsa unui model similar cu al organismului uman si, in special, a posibilitatilor de urmarire a reactiilor care intervin prin introducerea medicamentului

acest corp strain

in sistemul biochimic, enzimatic, hormonal si celular al omului. Farmacodinamia celulara se inscrie in prezent ca o metoda de investigatie superioara, fata de farmacologia clasica".In cele ce urmeaza m trece in revista doar cateva din practicile terapeutice, din remediile care, in paralel cu preparatele de sinteza, au fost folosite de catre om, unele dintre acestea infruntand secolele, daca nu chiar mileniile, asadar, "proba aspra a Timpului". Una dintre acestea este indiscuil utilizarea telor in terapie, despre care am mai rbit in aceste ini. Si, exact dupa cum am mai precizat la modulul in cauza, de mult timp s-a observat ca drogurile naturale actioneaza mai direct asupra inimii si a organelor de simt decat o face abstractia chimica a produselor medicamentoase de sinteza. De mult s-a mai observat, de asemenea, ca drogurile din te sunt foarte bine tolerate de organismul uman. Aceasta este si ratiunea pentru care in plina epoca scientista, in plina explozie a preparatelor de sinteza, numarul acelora care prefera pachetele aromate cu te uscate in locul flacoanelor si ambalajelor de tot felul, continand medicamente sintetice, este foarte mare. Aceasta este, de asemenea, ratiunea pentru care O.M.S. a initiat o adevarata campanie pe mondial pentru valorificarea plenara a tezaurului etnoiatric propriu diverselor colectivitati umane. Revista "Sante du monde" publica in numarul sau din noiembrie 1977 doua ample materiale pe aceasta linie: unul semnat de doctorul Xavier Lozoya, intitulat "Plantele medicinale in Mexic", si altul semnat de Oku Ampofo, intitulat "Plantele care vindeca". Ultimul autor, etalandu-si o vasta experienta pe tema valorificarii medicinei traditionale, in general, si a telor medicinale, in particular, conchide ca "selectionarea telor medicinale a dus adeseori la slabe rezultate pentru ca nu sa tinut cont de opinia si experienta vindecatorilor traditionali. Aceasta opinie si aceasta experienta sunt capabile de a asigura cel putin 50% din succes".
Ar fi literalmente o greseala enorma de a ignora experienta populara in ceea ce priveste virtutile telor, virtuti care au fost descoperite empiric si dupa zeci si sute de ani de tatonari succesive, care s-au soldat, desigur, cu succese, dar si cu esecuri. Aceasta experienta populara, transmisa prin generatii, s-a constituit cu timpul intr-un adevarat patrimoniu etnoiatric de cea mai mare importanta. Nu sunt deloc rare cazurile cand colectivitatile umane au ajuns, pe baza tatonarilor mentionate, la descoperirea aceluiasi principiu activ, in mod independent unele de altele, respectiv in mod spontan. Exemplul clasic care se da pe aceasta linie este acela in legatura cu acidul chamoogric, principiu care a fost descoperit in mod empiric in trei te diferite, toate tinand de familia Flacourtiaceelor si in trei continenete diferite (Africa, Asia si America de Sud), fara ca respectivele colectivitati sa fie in legatura unele cu altele din acest punct de vedere. Pe urma, colectivitatile umane folosesc de secole si de milenii efectele psihoenergizante exercitate de cafea, de ceaiul obisnuit, precum si de ceaiul sud-american cunoscut sub denumirea de mate sau de llex paraguariensis

droguri la care s-a ajuns tot prin tatonari succesive, efectuate pe diverse arii geografice, independente unele de altele din acest punct de vedere.

Alaturi de tele medicinale, balneoterapia reprezinta si ea o i metoda terapeutica dintre cele mai vechi

ambele fiind poate cele mai vechi metode terapeutice. Terapia balneara, ca si cea prin agenti fizici, s-a dezltat cu timpul in mod progresiv, fundamentandu-si in etape succesive baza stiintifica. Astazi, de exemplu, nu se mai indoieste nimeni ca excitantii balneari si hidroterapici, desi se caracterizeaza printr-o actiune generala nespecifica, determina in organism reactii fizologice de tip specific, motiv pentru care procedurile hidrobal-neoterapice, cat si cele prin agenti fizici, sunt din ce in ce mai folosite in practica curenta. Si practicile de tip yoga, despre care se spune, pe buna dreptate, ca sunt mai mult celebre decat cunoscute si care inregistreaza in zilele noastre o autentica generalizare pe mapamond, merita si ele viza de intrare in arsenalul terapeutic al conditiei umane, al medicinei. Aceste practici care erau deja inchegate, ca sa nu spunem chiar definitivate, inca din secolul al Vl-lea dinaintea erei noastre, precum si faptul ca ele se bucura la ora actuala de o oarecare atentie din partea stiintelor medicale dovedesc ca ele au inceput sa ne convinga ca aceste arhaice practici se bazeaza pe multa observatie, pe multa reflectie, pe multa experienta, totul desfasurandu-se in mod deliberat in numele conservarii tineretii, a sanatatii, a dominarii organismului, ca si a folosirii cu parcimonie a disponibilitatilor energetice ale organismului, disponibilitati care in optica yoghinului sunt pe cat de nemasurate, pe atat de defectuos folosite. Medicina a fost impresionata in special de efectele a benefice pentru organism ale respiratiei de tip yoga, pe care a inceput sa le foloseasca in diverse domenii.
lata, din acest punct de vedere, opiniile exprimate recent de catre specialistul Mario-Sorin Vasilescu, profesor de yoga integrata, intr-un interviu publicat in septembrie 1979 in presa noastra: "Yoga a considerat intotdeauna omul drept un tot indivizibil, ale carui uri componente sunt intr-o pefecta interdependenta. De aceea, chiar si cea mai simpla tehnica poarta amprenta integralitatii, afectand simultan organismul fizic, functiile sale, campurile de forta, structurile psihomen-tale. Simpla respiratie yoghina, completa, autodirijata si ritmata, produce in cateva minute: oxigenarea profunda a tesuturilor (considerata de multi drept o eficace profilaxie anticancerigena), detoxificarea celulelor, reglarea circulatiei sanguine, normalizarea tensiunii arteriale, activarea digestiei, reglarea echilibrului acido-bazic, stimularea cerebrala, calmarea sau tonificarea psihica Este usor de imaginat ce efect trebuie sa aiba procedeele complexe, in care respiratia citata este o simpla componenta, lata de ce, printre nenumarate ale aplicatii, Yoga este tot mai solicitata de terapeutica. in acest sens pregatesc impreuna cu colaboratorii mei din cabinetul metodologic (medici, biologi, psihologi, informaticieni) o serie de comunicari privind posibilele modalitati de integrare a conceputului si practicilor yoghine in terapia unor maladii ca astmul, tuberculoza, tulburarile psihice, neurologice, dereglari meolice, endocrine etc, comunicari ce incearca sa demonstreze rolul capital al concentrarii mentale a bolnavului, al autoactivarii tuturor resurselor constiente si inconstiente ale fiintei umane".
Nu trebuie sa uitam faptul, deosebit de important pentru medicina psihosomatica, ca in conceptia yoghina se sustine ca psihicul influenteaza fizicul, respectiv somaticul, iar acesta din urma, la randul sau, il va influenta pe primul. in aceeasi conceptie o boala poate fi vindecata nu numai prin medicamente, ci si prin alte proceduri terapeutice si, mai ales, printr-un efort mintal, bine sustinut si bine dirijat.
O ascensiune tot atat de impetuoasa, ca si practicile de tip yoga, inregistreaza in zilele noastre si cele ale acupuncturii. "Un om din sase, raportat la intreaga lume

precizeaza in acest sens cunoscutul om de stiinta francez Etienne Laou

se incredinteaza la ora actuala acestor practicieni", practicieni pe care, din nefericire, Occidentul nostru rationalist ii priveste inca cu suspiciune, considerandu-i in cea mai mare parte drept niste autentici sarlatani. Si cu toate acestea, acupunctura se intinde aidoma unei pete de ulei, predandu-se in mod oficial in numeroase facultati de medicina din lume, atat in Orient, cat si in Occident. Semnalam astfel faptul ca aceasta arhaica stiinta si practica se preda si se aplica la Spitalul St. Jacques din Paris, la Institutul Bolzman din Viena, la Spitalul de chirurgie din Torino, la Down State Medical Center din New York, precum si in multe alte centre medicale de pe mapamond. Societatea internationala de acupunctura, la care este afiliata si tara noastra, dispune la ora actuala de asociatii si corespondenti in aproape 90 de tari.
Probei aspre a Timpului i-au rezistat si practicile de tip homeopatic, care au in spatele lor aproape doua secole de activitate, ceea ce, trebuie sa recunoastem, este ceva. Liga internationala de homeopatie de la Haga, Comitetul international al farmacistilor homeopati, precum si alte prestigioase organisme de acest fel, alaturi de o numeroasa armata de practicieni homeopati de pe toate meridianele lumii, atesta aceasta realitate. La aceasta mai adaugam si un reprezentativ evantai de publicatii cu profil homeopatic.
Stalpii de rezistenta ai edificiului homeopatic se identifica cu cele 3 principii, fundamentale, alcatuind, in acelasi timp, si armatura ideologica a acestei practici terapeutice si care pot fi enuntate astfel: principiul similitudinii, concretizat in dictonul latin "Similia, similibus curantur" in virtutea caruia se va administra bolnavului o substanta capabila de a produce omului sanatos tulburari similare cu cele acuzate de cel bolnav, apoi principiul dilutiei remediilor si cel al dozelor infinitezimale si, in sfarsit, principiul individualizarii in terapie. Acest edificiu, astfel fundamentat, sugereaza la prima vedere o indiscuila silitate si o convingatoare logica.
Ce contribuie atunci la faptul ca homeopatia este tinuta de atata vreme in anticamera medicinei oficiale, majoritatea slujitorilor lui Askle-pios abordand-o daca nu cu un dezarmant scepticism, cel putin cu un nobil dispret? Ce contribuie atunci la faptul ca edificiul mentionat le apare majoritatii acelorasi slujitori drept un simplu castel confectionat din carti de joc? Ce? Simpla necunoastere a realitatilor. Simpla necunoastere a substratului conceptual al homeopatiei. (in cursul unei anchete efectuata in S.U.A. printre 176 de medici de diverse specialitati, s-a relevat faptul ca numai 2 dintre acestia dispuneau de cunostinte precise despre substratul teoretic al homeopatiei, 17 dintre acestia dispunand de cunostinte aproximative pe aceasta linie, in timp ce pentru 158 homeopatia reprezenta o ilustra Terra incognita.). Din nefericire in medicina actioneaza tacit un autentic scepticism cu caracter funciar, ale carui rigori au adus prejudicii, mai mult sau mai putin consistente si mai mult sau mai putin sesizabile, gandirii si practicii din acest domeniu. O victima de prima marime a acestui scepticism este homeopatia insasi. Indiferent insa de acest aspect, o doza oarecare de scepticism, care sa fertilizeze realitatea autenticei certitudini este intotdeauna necesara, dupa cum este necesara o doza oarecare de pesimism pentru instaurarea autenticului optimism. Facand deci aceste consideratii de ordin filozofic, nu pledam, desigur, pentru excomunicarea scepticismului din gandirea si din practica medicala, ci doar pentru denudarea sa de caracterul funciar pe care in general il imbraca.
As dori, in continuare, sa pun pe aceasta cale marilor sceptici in ceea ce priveste homeopatia, doar trei intrebari dintr-un numar inabil mai mare, care s-ar putea pune pe aceasta tema, rugandu-i sa-si raspunda.
1) Daca este adevarat, cum se sustine in mod curent, ca succesele homeopatiei se datoreaza doar autosugestiei, cum sa ne explicam faptul ca aceste succese exista si la nou-nascuti, la animale si chiar la te? (Precizam in acest sens faptul ca exista do incontesile de ordin experimental, ca numeroase boli ale nou-nascutilor, care nu au putut fi rezolvate pe calea antibioticelor, au cedat in fata remediilor homeopatice. Precizam, de asemenea, ca exista do tot atat de incontesile, ca tot pe aceasta cale au putut fi rezolvate numeroase epizootii, ca si numeroase alte boli din lumea vegetala.).
2) Daca este adevarat, de asemenea, cum se sustine in mod curent, ca nu pot exista efecte terapeutice cand diluam la maximum o serie de substante medicamentoase sau chimice, cum este cazul in terapia homeopatica, cum sa ne explicam faptul ca doar cateva granule de polen pot declansa o violenta criza de astm bronsic sau ca doze infinitezimale de alte substante pot declansa atatea boli alergice cu care este confruntata conditia umana?
3) Si, in sfarsit, daca este adevarat ca organele de simt reactioneaza la doze incredibil de mici, fiind demonstrat in acest sens pe cale experimentala ca papilele gustative, de exemplu, pot percepe stricnina in dilutii de 1/1.000.000, iar iodul in dilutii de 1/250.000, de ce sa nu admitem ca si alte structuri ale organismului, care vin in contact cu substantele medicamentoase de tot felul, ar putea reactiona la fel?
Exista o logica a homeopatiei, care transpare din simpla enuntare a unor motivatii teoretice. Sa-I ascultam in acest sens pe doctorul Teodor Caba care, in 1979, ne-a pus la dispozitie primul lum scris pe tema homeopatiei in tara noastra, lum intitulat "Elemente de practica homeopatica": "Daca omul bolnav sufera de insomnii sau de constipatie cronica, in practica curenta se da un somnifer, respectiv un purgativ. Se suprima, astfel, un simptom (facandu-se deci o terapie simptomatica), simptom care ne este de mare folos in vindecarea bolii, dar suprimarea lui nu vindeca boala. Alopatia (respectiv medicina rationala si stiintifica in ceea ce priveste terapia medicamentoasa, care foloseste doze active din punct de vedere farmacodinamic, combatand cauza, modificarile patogenetice, precum si simptomele bolilor) considera simptomul ca o reactie vatamatoare a organismului, ea il combate in consecinta, cu scopul de a produce vindecarea. Homeopatia nu va combate simptomul, acesta fiind ajutorul sau pretios in orientarea terapeutica si in vindecarea bolii. Este ideea centrala a homeopatei al carui remediu terapeutic are drept scop vindecarea dezechilibrului vital care, de fapt, este la originea simptomelor; in cazul vindecarii, toate aceste simptome dispar. Homeopatia nu va administra purgative in caz de constipatie, ci va prescrie remediul indicat in functie de totalitatea simptomelor; ea nu va suprima insomnia, narcotizand creierul cu somnifere, ci va administra remediul care vindeca tulburarile ce stau la baza insomniei. in caz de cefalee, nu va da prafuri antialgice, ci va trata, cu ajutorul remediului homeopatic, bolnavul in totalitatea lui. Febra nu va fi combatuta, paralizand astfel reactiile organismului, ci se va cauta sa se resileasca starea de armonie. Homeopatia este o terapie cauzala, o terapie a omului luat in totalitate, si nu o terapie a bolii sau a simptomului. Ea isi propune resilirea echilibrului deranjat. Homeopatia aspira la sanatatea integrala, facandu-l astfel pe om apt sa lupte impotriva oricarei boli".
Indiferent de aceste consideratii, homeopatia a avut intotdeauna si, fireste, are si in prezent, admiratori fanatici, ca si detractori tot atat de fanatici, atat in randul medicilor, cat si al publicului larg. Si unii si altii reprezinta insa, dupa parerea mea, doar 10% din opinia publica generala. Cea mai mare parte din aceasta opinie, totalizand 90%, se mentine deci intr-o conforila neutralitate si intr-o expectativa de circumstanta. Sa fim rezonabili insa! Stim foarte bine ca aceasta conforila neutralitate nu reprezinta atitudinea cea mai potrivita atunci cand este rba de sanatatea omului. Singurul criteriu in medicina, in ceea ce priveste aprecierea adevarului, a utilitatii sale, in ceea ce priveste lupta impotriva bolii, este sanatatea. Daca o metoda sau alta se dovedeste utila sanatatii, este indiscuil buna. Din aceasta cauza este bine sa nu fim dogmatici, ci elastici si receptivi, este bine sa luptam impotriva fricii si neincrederii in profesia noastra, facand lumina in colturile mai putin vizibile. "Knowledge is the antidote to fear", spunea un aceasta privinta Emerson, respectiv "Cunoasterea este antidotul temerii", si avea, desigur, perfecta dreptate. Din acest motiv este bine sa avem deschideri largi in optica profesionala si o gandire mereu improspatata, tintind totusi o unica realitate: vindecarea bolnavului pe caile cele mai simple si mai constructive.
Postfata
Ne-a fost in intentie, in prezenta sectiune, de a sublinia in primul rand nu numai faptul ca medicamentul reprezinta o ecuatie cu mai multe necunoscute, ci si pe acela ca privindu-l doar prin prisma laturilor sale cunoscute si inca nu ne putem permite de a-l administra in mod mecanic. Asta pentru faptul ca organismul uman nu numai ca ni se prezinta ca cea mai perfectionata masina a naturii, ci si pentru ca aceasta masina imbraca o infinitate de forme si reactivitati.
Aceasta este ratiunea pentru care aproape fiecare dintre noi am putut constata, fireste stupefiati si contrariati, ca sunt situatii cand laxatlvele constipa sau cand, dimpotriva, lichefieaza continutul Intestinal, producand diaree; cand tranchilizantele excita, cand fortifian-tele obosesc, cand somniferele

in mod cu totul paradoxal

intretin insomnia, cand calciul injectat in organism decalcifica oasele, cand antisepticele intretin infectia, cand antibioticele dau febra etc.In al doilea rand, ne-a fost in intentie in aceasta sectiune de a va prezenta o serie de aspecte mai putin cunoscute in legatura cu acele droguri despre care am afirmat in text ca se rbeste foarte mult si totusi se stie foarte putin.In al treilea rand, ne-a fost in intentie ca, plecand de la modulul acestei carti intitulat "Quo vadis, medicina?" sa gasim un pretext, un limbaj comun, un liant, care sa ne ajute sa depasim acest moment precar al exercitiului medical, constand din fragmentarea acestuia intr-o multitudine de specialitati, moment constand din faptul ca, concentrandu-ne ca urmare a acestei situatii asupra amanuntului, ne scapa intregul. Or, boala, dupa cum stim, chiar daca ne da impresia ca pleaca de la structuri de amanunt, afecteaza, practic intotdeauna, organismul intreg. Ei bine, avem convingerea feima ca medicamentul poate indeplini rolul acestui pretext, al acestui limbaj comun, al acestui liant, de care am rbit mai sus. Medicamentul nu este numai al farmacologilor, ci al nostru, al tuturor, indiferent de specialitatea pe care o deservim. Problematica sa complexa este problematica noastra comuna.
In optica noastra, ceea ce este ecologia

aceasta stiinta desprinsa din biologia generala si care studiaza interacpunea unitaplor vitale cu mediul, economia naturii, circulatia energiei si a materiei in natura

poate fi stiinta medicamentului in domeniul medicinei. Se tinde, dupa cum stim, din a face din ecologie o stiinta cu caracter absolut general, care sa fertilizeze pe toate celelalte stiinte. Mai precis, ecologia tinde a deveni, in secolul nostru ultraspecializat, ceea ce a fost latina in evul mediu. Si mai precis inca: ecologia tinde a deveni busola omului modern. Ei bine, repet, stiinta medicamentului, dupa opinia noastra, poate juca rolul ecologiei, fertilizand si finalizand multiplele domenii ale stiintelor medicale.
Si, in sfarsit, in al patrulea rand, ne-a fost in intentie, in aceasta sectiune, de a sublinia faptul ca acest medicament, respectiv aceasta lume a medicamentului, reprezinta in realitate un nou continent, pe care am pus piciorul, e adevarat, inca de multa vreme, strabatandu-l in lung si-n lat, fara insa a avea pretentia ca-l cunoastem bine, dar pe care, indiscuil, m ajunge a-l cunoaste si a-l stapani in totalitate.