Guta este o afectiune cu substrat meolico-enzimatic complex, caracterizata clinic printr-un sindrom articular acut sau cronic, prin depozite de urat de sodiu in tesuturi si uricemie peste 416 u,mol/l. Guta trebuie considerata si ca un sindrom clinic plurietiologic cu o trasatura patogenica comuna - hiperuricemia - care este necesara, dar nu intotdeauna suficienta pentru exprimarea starii de boala. intr-un procent de 15-22% din cazuri dupa aparitia artritei urice valorile acidului uric pot sa fie normale sau chiar scazute. in asemenea situatii, nu se renunta la diagnosticul de
guta mai ales daca, pe langa modificarile articulare, bolnavul mai prezinta si alterari ale meolismului glucidic si lipidic.
Guta este o tulburare meolica complexa ce antreneaza modificari morfologice in orice tesuturi sau organe, iar din punct de vedere al gravitatii, leziunile viscerale sunt acelea care impun prognosticul general al bolii. Frecventa mare cu care guta se asociaza cu alte maladii degenerative si meolice, cu leziuni ce intereseaza toate organele, a impus considerarea acestei maladii nu ca o afectiune ce determina leziuni intr-un singur organ sau sistem, ci ca o boala a intregului organism.
Istoria naturala a gutei parcurge patru stadii (Kelley :
- Hiperuricemia asimptomatica = preguta;
- Atacul acut de guta;
- Perioadele dintre atacuri;
- Guta cronica. Alti autori reduc elutia gutei la doua stadii, si anume, cel
al atacurilor acute recidivante si cel al gutei cronice propriu-zise, ce se intalnesc mai ales la persoanele in varsta. Aceste stadii nu sunt totdeauna succesiv parcurse in elutie, cunoscandu-se multe cazuri de
guta cronica fara ca in antecedente sa fi existat atacuri acute. in alte situatii, mai ales la persoane tinere, au fost depistate leziuni renale, care in mod normal fac parte din loul clinic al stadiului cronic precedand aparitia primului atac acut de guta. Mertz considera ca la aceasta elutie stadiala s-ar putea adauga al cincilea stadiu care sa cuprinda formele atipice, care sunt recunoscute intr-un procent tot mai mare in special cand se asociaza cu alte
tulburari meolice.
Daca se ia in discutie pozitia patogena a hiperuricemiei, ca notiune biochimica obligatorie, dar nu suficienta - desi necesara - pentru definirea gutei, atunci se pot distinge dupa Mugler (citat de Mincu urmatoarele tipuri patologice:
1. Boli in care excesul de acid uric este cauza recunoscuta si esentiala pentru diagnostic:
- guta cu toate formele sale clasice: articulare si extraar-ticulare;
- litiaza urica cu sau fara complicatii renale.
2. Boli in care acidul uric intervine ca factor patogen predispozant sau agravant.
3. Boli unde hiperuricemia este secundara sau coexista cu alte afectiuni.
Fata de toate aceste aspecte discutate mai sus, consideram ca pentru un diagnostic corect si un tratament eficient este util sa folosim sistematizarea in functie de elutia stadiala a gutei.