Desi toata lumea stie ca multe te contin substante psiho-active, faptul ca si anumite animale contin asemenea substante este foarte putin cunoscut. Cercetarile moderne din domeniul faunei psihoactive sunt inca in fasa. J.B. van Helmont, alchimist si medic din secolul al XVII-lea, descria cercetarile alchimice efectuate in cautarea "Pietrei animale", aceasta fiind o "rtute minerala" ce se poate obtine din "fluidele si excrementele naturale" ale animalelor. Prin excremente se inteleg, in cazul de fata, toate secretiile organismului, nu doar fecalele si urina. Savantii si alchimistii din vechime au facut experimente cu toate felurile de animale. Se stie ca un astfel de experimentator, Nicholas din Polonia, a lucrat mult cu broaste, piele de sarpe si scorpioni. Christian Ratsch a remarcat ca ctimele muscaturilor de scorpion descriu simptome halucinogene si ca asupra veninului acestora inca nu s-au efectuat analize stiintifice care sa determine daca are sau nu proprietati psihoactive.
Exista mai multe relatari despre utilizarea insectelor, otratoare si nu numai, pentru presupusele lor proprietati psihoactive. Albinele care au cules nectarul tei psihoactive Atropa belladonna ( Beladona) transfera astfel alcaloizii parasimpati-co-mimetici pe care ii contine aceasta, iar substantele raman active in mierea rezultata, care, consumata de oameni, are ca efect modificarea starii de constiinta. Se stie ca un numar mare de intepaturi de espe produce efecte halucinogene usoare, cum ar fi amplificarea intensitatii culorilor si a perceptiei formelor geometrice. Consumul furnicilor pentru aparentele lor proprietati halucinogene aparente era, pe vremuri, o traditie raspandita in diferite triburi de indieni din California ( Furnici). Un explorator francez din secolul al XlX-lea, pe nume Augustin de Saint-Hilaire (1779 -l853), a lasat relatari despre felul cum se utiliza bicho de tacuara, un "erme de bambus" (ce pare a fi, de fapt, larva fluturelui Myelobia smerintha) in randul populatiei indigene malalis din estul Braziliei si al unor rezidenti portughezi care adoptasera obiceiurile locului, lata descrierea sa:

"Ei spun ca, atunci cand emotiile puternice ii impiedica sa doarma, inghit un erme din acesta, uscat, fara cap, dar cu tubul intestinal; apoi cad intr-un fel de somn extatic, care dureaza adesea mai mult de o zi si care seamana cu cel trait de orientali cand iau opiu in exces. La trezire povestesc suri minunate; au vazut paduri splendide, au mancat fructe delicioase, au vanat fara dificultate cele mai alese prazi; dar acesti malalis adauga ca au grija sa nu se lase decat rareori in voia acestei placeri istotoare."

Cum Saint-Hilaire nu a observat in mod direct efectele halucinogene pe care le descrie, aceasta singura referire accidentala nu poate fi considerata certa.
Trebuie mentionat aici infamul afrodiziac numit cantarida. Cantarida se obtine din aripile unui carabus (Cantharis vesicatoria) si se foloseste pentru a prelungi erectia, dar in doze mari poate fi periculoasa. Medicul englez William Salmon scria, in 1693, despre eficacitatea uleiului distilat de cantarida amestecat cu alte ingrediente, spunand ca "aplicat pe calcaie, testicule si perineu, starneste dorinta trupeasca la un nivel miraculos si inoreaza instrumentele de reproducere slabe". Egiptologul Wallis Budge afirma ca scarabeul, insecta sacra la vechii egipteni, este pisat si baut cu apa de catre locuitorii din Sudan. Aztecii preparau o alifie sau pomada psihoactiva printre ingredientele careia se numarau unele insecte otratoare, tutunul si rochita-randunicii, numita de ei ololiuqui ( Ololiuqui). Este imposibil de spus daca insectele contribuiau la efectele psihoactive ale acestor preparate aztece, intrucat relatarile vechi si din pacate neclare despre aceste practici nu permit identificarea speciilor.
Speciile toxice de peste-balon (familia Tetraodontiae) au fost identificate ca fiind ingredientul psihoactiv esential in prepararea drogului zombi ( Drogul zombi). Mai multe specii de peste ce traiesc in locuri aflate la mari distante unele de altele, cum ar fi Africa de Sud, Hawaii si Insula Norfolk din Pacific, au fost numite "pestele sului" sau "pestele-cosmar", ca urmare a faptului ca produc halucinatii. Consumul asa-numitului "peste al sului" din Insula Norfolk - o specie de Kyphosus (s-a sugerat ca poate fi K. fuseus sau, mai probabil, K. vaigiensis) - are reputatia de a determina cosmaruri infioratoare. Antropologul german Christian Ratsch afirma ca "pestele sului" contine substanta halucinogena DMT in cantitati mari.

Afirmatiile localnicilor din Hawaii cum ca anumite specii de pesti au efecte psihoactive i-au determinat pe cercetatorii de la Universitatea Hawaii sa investigheze acest fenomen neobisnuit. Ei au cochetat cu ideea de a denumi sindromul "ihtiosarcefial-tilepza", dar, din fericire, s-au hotarat asupra termenului mai simplu "intoxicatie halucinatorie cu chefal"! De fapt, se stie ca patru specii de peste cauzeaza astfel de simptome, doua fiind din familia chefal ui ui (Mugindae), Mugii cephalus si Neomyxus chaptalli, si doua apartinand familiei barbunului-de-mare (Mullidae), Mulloidichthys samoensis si Upeneus arge. Ultimul este cunoscut in zona sub numele weke pahala ("cosmarul weke"), iar o relatare din anul 1927 prezinta cazul a 30-40 de muncitori japonezi care au mancat din intamplare acest peste si au suferit "paralizii mentale" si delir. Nu toti cei care consuma pestele declara ca au avut cosmaruri; unora se pare ca le-ar fi placut efectele halucinogene. Simptomele difera de la o persoana la alta. in cazul unei familii care a mancat din acelasi peste, unii membri s-au intoxicat, in timp ce altii n-au fost deloc afectati. Ideea ca acest fapt se poate datora unui fel de reactie alergica a fost respinsa, intrucat persoanele care sufera halucinatii si alte efecte atunci cand mananca soiul toxic de peste consuma soiul ne-toxic in mod curent fara sa aiba vreo problema. Intoxicatia nu poate fi explicata nici ca fiind psihosomatica; sugarii care au mancat din acest peste se trezesc tipand si incercand sa iasa din patut, manifestand toate semnele ca ar fi avut un cosmar. Cauza efectelor psihoactive in acest caz este misterioasa; pare prea putin probabil sa aiba origine bacteria-na, din moment ce pestele este consumat adesea direct din mare, astfel ca nu ajunge sa inceapa sa se descompuna. Unii pescari localnici cred ca ele se pot datora faptului ca pestele mananca un anumit tip de alge, dar cercetatorii considera ca si aceasta ipoteza este improbabila. O serie de cazuri de efecte halucinogene cauzate de aceste specii s-a intalnit pe doua dintre insulele arhipelagului Hawaii, anume Kauai si Molokai, si se pare ca pestele contine toxinele incriminate doar in lunile iunie, iulie si august. Pescarii din Hawaii au afirmat ca pestii care dau cosmaruri pot fi identificati prin intermediul petelor rosii pe buze si de pe partile laterale ale capului, dar altii spun ca acestia arata la fel cu pestii netoxici. Nu e clar care parti ale pestelui contin toxinele; unii afirma ca doar creierul sau capul, altii - capul si coada, in timp ce altii sustin ca intregul peste este psihoactiv. Zvonurile spun ca alte doua specii de peste existente in Hawaii provoaca efecte similare: tang sau peste le-chirurg {Acanthurus sandcensis) si pestele-pilot (Kyphosus cinerascens), ultimul fiind inrudit cu "pestele sului" din insula Norfolk.
Nu exista nicio dovada reala cum ca aceste specii de pesti otratori ar fi fost vreodata consumate sistematic pentru proprietatile lor de a provoca se. Cele mai multe declaratii indica faptul ca intoxicatiile au fost si sunt si in prezent aproape intotdeauna accidentale. Doctorul Bruce Halstead de la Institutul Mondial de Cercetari Biologice afirma, in 1959, ca a descoperit prezenta unei substante halucinogene intr-un peste, dar nu a numit nici specia in cauza si nici locul unde a fost gasita, de teama ca rusii o vor folosi pentru a crea droguri cu efect asupra sistemului nervos. Ratsch a sugerat ipoteza ca, in epoca precolumbiana, maiasii foloseau pisica de mare {Urolophus jamaicensis) pentru veninul sau afrodiziac si datator de ebrietate.
Toxinelor si veninului amfibian le-au fost atribuite, de asemenea, proprietati psihoactive. Zoologii clasifica genul Amphibia in Anura, amfibienii lipsiti de coada (broaste), si Urodela, amfibienii cu coada, unde intra tritonii si salamandrele. Veninul mai multor specii toxice de broasca a fost folosit in mod traditional pentru a se obtine otravuri de vanatoare, aplicate pe sageti si alte proiectile. Relatarile despre utilizarea toxinelor extrase din broaste pentru presupusele lor proprietati psihoactive sunt inca in mare masura circumstantiale si neconngatoare. Totusi, subiectul folosirii toxinelor extrase din broaste pentru posibilele lor efecte psihoactive este inca deschis si, dupa cum afirma Richard Schultes, expert in substantele halucinogene din Amazon, broasca este un simbol puternic si foarte raspandit al starii de ebrietate in numeroase societati aborigene din America de Sud. Despre populatia amahuaca din bazinul peruan al Amazonului se spune ca foloseste otrava unei broaste (Phyllomedusa bicolor) pentru a induce starea de transa. Otrava este frecata pe arsuri autoprovocate si se crede ca le permite vanatorilor sa comunice cu spirite ale animalelor. Desi Andrew Weil si Wade Das ignora acest venin de broasca, numindu-l "pseudohalucinogen", totusi acesti doi cercetatori au reusit in mai mare masura decat oricare altii sa demonstreze mai presus de orice indoiala ca anumite broaste raioase contin substante halucinogene ( Broaste raioase). Pentru o discutie despre posibila existenta a substantelor psihoactive in organismul salamandrelor, Salamandre. Unii tritoni au proprietati toxice interesante. Speciile californiene apartinand genului Taricha contin tarichatoxina, substanta analoga cu tetrodotoxina, care se gaseste in caracatita si in pestele fugu ( Drogul zombi). Tritonii europeni din genul Triturus pot sa contina si ei tarichatoxina.
Se spune ca sfintii din India fumeaza venin de cobra pentru efectele sale psihoactive. Atat cobra regala (Ophiophagus hannah), cat si cobra comuna (Naja naja) se folosesc astfel: glandele lor secretoare de venin, uscate, sau veninul cristalizat sunt adesea amestecate cu canabis si fumate. Exista indicii cum ca acest obicei poate avea o vechime considerabila. Sarngadhara Samhita, un text indian din secolul al XVIII-lea i.Hr., aseamana drogul bhanga (adica bhang; Mang) cu "saliva unui sarpe", ceea ce poate sugera ca veninul de sarpe era cunoscut nu doar ca otrava, ci si ca substanta psihoactiva.
Relatarile despre pasari psihoactive sunt extrem de rare. intr-o descriere despre azteci din secolul al XVI-lea, apartinand lui Die-go Mufioz Camargo, se mentioneaza ca ingerarea carnii unei pasari numite oconenetl provoaca ziuni. Nu se stie la ce fel de pasare se refera, singurul detaliu concret fiind cel referitor la penaj, colorat in rosu si negru. Este posibil ca pasarea insasi sa produca o substanta psihoactiva sau sa fi ingerat drogul dintr-o sursa vegetala. in penele si pielea unor pasari sud-americane din genul Pitohui au fost descoperite recent batracotoxine (adica otravuri amfibiene). Richard Schultes a afirmat ca oasele unei anumite pasari care se hraneste cu fructele unei te folosite ca aditiv pentru ayahuasca ( Ayahuasca) sunt cunoscute ca fiind otratoare pentru caini.
Nu doar animalele de laborator au de-a face cu starile provocate de droguri; unele specii salbatice si domestice par sa caute, si ele, astfel de experiente. La sfarsitul secolului al XVIII-lea, un calator rus in Siberia a relatat un caz straniu de intoxicare animala, observat in timp ce se afla in tribul chukchi:
"in ultimele cateva zile, oamenilor chukchi le-au murit doi reni, iar ei cred ca asta s-a intamplat pentru ca le-au dat sa bea prea multa urina umana. Ei le dau urina din cand in cand pentru a-i face mai puternici si mai rezistenti. Efectul lichidului asupra renului este similar cu intoxicatia cu alcool la oamenii care au dat in patima bauturii. Renii se imbata la fel de tare si le este la fel de sete. Noaptea sunt zgomotosi si alearga intruna in jurul corturilor, in speranta ca vor primi lichidul dupa care tanjesc. Iar cand putin lichid este varsat pe zapada, incep sa se certe, luandu-si unul altuia bulgarii de zapada udati de urina. Fiecare chukchi isi pastreaza urina intr-un recipient din piele de foca facut special in acest scop, din care le da renilor sai sa bea. De cate ori vrea sa-si adune animalele, nu trebuie decat sa aseze recipientul pe pamant si sa strige AGirach, Girach!A, iar ele n imediat in fuga, din departare."
Se stie ca membrii tribului chukchi consuma ciuperca pala-ria-sarpelui ( Palaria-sarpelui) si uneori beau urina proprie sau a altora dupa ce consuma ciuperca, intrucat principiile psiho-active ale acesteia se pastreaza active in urina. Se pare ca relatarea de mai sus se refera la aceasta urina, intrucat e greu de crezut ca renii s-ar fi comportat atat de irational daca ar fi baut doar urina obisnuita. Se mai stie ca renii mananca palaria-sarpelui din proprie initiativa (la fel si ursii siberieni in perioada de imperechere, care, dupa parerea localnicilor, fac acest lucru pentru a "nu se teme"), iar siberienii care ii gasesc intr-o astfel de stare ii leaga cu franghii si ii sacrifica rapid, ca sa le consume carnea, aceasta avand proprietati psihoactive pentru putin timp dupa moartea animalelor. Desigur, acesti reni au efecte psihoactive doar din cauza ciupercilor pe care le-au mancat, dar se poate sa existe alte mamifere care sa fie ele insele psihoactive. Se pare ca in Rusia exista obiceiul de a administra canepa sau canabis pisicilor care mancau muhomor (adica ciuperca palaria-sarpelui), pentru a neutraliza efectul si a le face sa se trezeasca!
Din cate stiu, nu exista nici un caz clar dovedit de consum al unor parti din organismul mamiferelor pentru proprietatile lor psihoactive intrinsece. Exista, totusi, unele cazuri in care ar fi utile investigatiile suplimentare. Proprietatile aparent halucinogene ale girafei mi-au atras atentia pentru prima oara in timpul unei conversatii cu profesorul Wendy James de la Institutul de antropologie sociala si culturala al Universitatii Oxford. Arabii baggara din tribul humr, care traiesc in sud-vestul pronciei Kordofan din Sudan, sunt mari vanatori de elefanti si girafe. Dupa ce ucid o girafa, vanatorii isi asaza ara si prepara din ficatul si maduva osoasa a animalului o bautura numita umm nyolokh. Vanatorii spun ca pregatirea acestei bauturi este motivul principal pentru vanarea girafelor, lan Cunnison, un antropolog care a luat parte la una dintre expeditiile lor cinegetice, afirma ca in randul tribului humr "se spune ca o persoana, o data ce a baut umm nyolokh, se va intoarce la girafe iarasi si iarasi. Arabii humr, fiind mahomedani, sunt abstinenti stricti si un humrawi nu se imbata {sakran) niciodata cu spirtoase sau cu bere. Dar el foloseste acest cuvant pentru a descrie efectele pe care le are umm nyolokh asupra sa". Dupa ingerarea bauturii, oamenii in cauza descriu adesea se despre girafe, iar Cunnison spunea ca a auzit chiar un barbat care s-a trezit la scurt timp dupa ce a baut lichidul, strigand "girafa in stanga!". Halucinatiile in stare de veghe care au loc sub influenta bauturii implica si ele in mod curent girafele. Antropologul nu a luat cu adevarat in considerare posibilitatea ca aceasta sa fie un halucinogen autentic (probabil din cauza ca ideea de animal psihoactiv e prea ciudata ca sa fie cel putin luata in calcul) si a incercat sa explice totul afirmand: "Pot doar sa presupun ca bautura nu contine nicio substanta datatoare de ebrietate in bautura si ca efectul pe care-l produce tine pur si simplu de conventie, cu toate ca ar putea fi provocat in mod inconstient". Explicatia lui Cunnison pare slaba; este posibil sa avem de-a face cu un caz autentic de mamifer halucinogen. DMT poate fi una dintre substantele psihoactive prezente in maduva osoasa a girafei.
Pomezile magice ale multor populatii indigene din Africa, Noua Guinee si din America de Nord si de Sud, despre care se stie ca includ te cu efect de modificare a starii de constiinta, mai contin printre ingrediente diverse parti de organisme animale, dintre care putine au fost cercetate vreodata pentru a se afla daca au sau nu proprietati psihoactive. Unele retete ce se pastreaza inca, folosite in trecut de vrajitoarele europene, includ adesea aditi animali cum ar fi creier de pisica si sange de liliac, dovedind astfel ca renumita scena vrajitoreasca din Macbeth nu este o simpla licenta poetica.
Unele parti si substante ale corpului uman sunt folosite de mult timp in practicile medicale, dintre care unele, desigur, se perpetueaza in vremurile noastre (de pilda, transtul de organe, grefele de piele si transfuzia de sange). Totusi, pentru ca tindem sa consideram ca primii practicanti ai medicinei erau invaluiti in superstitii, multe dintre utilizarile traditionale ale partilor corpului par sa miroasa a vrajitorie, ceea ce ne poate face de multe ori sa fim orbi la cunostintele practice si eficiente ce se gasesc in analele medicinei vechi. Cadavrele barbatilor tineri care suferisera o moarte olenta erau adesea cautate pentru ca acestia nu murisera in urma unor boli si, ca atare, carnea si organele lor se gaseau intr-o stare sanatoasa. John Hartman, chimist din secolul al XVII-lea, mentioneaza un leac alcatuit din creierul unui barbat tanar decedat, pisat intr-o piulita si amestecat cu pulberea unui craniu uman "care n-a fost niciodata ingropat". Despre Robert Boyle, unul dintre personajele de seama de la temelia chimiei moderne, s-a spus adesea ca a eliberat chimia de invelisul de superstitii al alchimiei; totusi, el mentioneaza eficacitatea leacurilor ce contin pulberea obtinuta prin macinarea craniului uman (unul dintre elementele componente ale otravurilor zombi haitiene; Drogul Zombi). Oswald Crollius, unul dintre discipolii lui Paracelsus, marele medic si alchimist al secolului al XVI-lea, descrie ce intelegea maestrul sau prin termenul "mumie" in scrierile sale despre longetate:

"Prin mumie, autorul nostru nu intelege aici acea materie lichida care se gaseste in mormintele egiptene, in care corpurile umane, imbalsamate cu substante aromatice, au fost pastrate timp de multi ani; potrit lui Paracelsus, este carnea unui om care piere de o moarte olenta, pastrata pentru un timp in aer."

Crollius spune in continuare ca Paracelsus o mai numeste si Mumia patibuli ("carnea unui om spanzurat"). William Bulleyn, medic din secolul al XVI-lea, recomanda ca mumia (care inseamna pentru el "cadavre din Arabia") sa fie pisata, transformata in pulbere, amestecata cu apa si apoi inhalata pe nas cu ajutorul unei seringi, pentru a trata bolile si ranile!
Halucinogenele puternice DMT si 5-MeO-DMT, care se gasesc in mai multe te psihoactive, apar de asemenea si la diferite mamifere si in lichidul cefalorahidian al fiintelor umane. Studiile stiintifice au aratat ca aceste substante psihoactive par sa se gaseasca in cantitati ceva mai mari la pacientii schizofrenici decat la subiectii "normali" din grupurile de control. Totusi, aceste diferente sunt minore si nu se poate ajunge la nicio concluzie simpla cu prire la posibila relatie directa intre aceste substante si tulburarile de tip schizofrenic; s-a mai declarat, de asemenea, ca 5-MeO-DMT este prezent in sangele unor persoane cu schizofrenie. Povestirea scriitorului american Terry Southern intitulata The Blood of a Wig [Sange de nebun] are ca personaj principal un barbat care, in cautarea unui nou "stimulent" in materie de droguri, consuma sangele unui schizofrenic. Nu este clar daca Southern cunostea literatura stiintifica despre acest subiect, dar prezenta DMT sugereaza ca aceasta povestire bizara poate sa nu fie fictiune pura. Faptul ca asemenea halucinogene pot fi produse in interiorul organismului uman sugereaza posibilitatea ca stravechea cautare de elixiruri interne ( Enchimoma) a alchimistilor sa fi presupus stimularea unor astfel de substante, pentru a obtine stari de modificate ale constiintei fara introducerea de substante din exteriorul organismului. Sarpele kundalini din traditiile yoga si alte descrieri asemanatoare ale unei "energii" care se deplaseaza intre baza coloanei vertebrale si cap (de exemplu la aborigenii kung din sudul Africii) se pot referi, de asemenea, la actiunile unor astfel de substante psihoactive.
Surse: Benet 1975, Britton 1984, Bulleyn 1562, Carmichael 1997, Corbett et al 1978, Crollius 1670, Cunnison 1958, Habermehl 1981, Helfrich si Banner 1960, Helmont 1688, James 1992, Love 1995, Ott 1993, Ratsch 1992, Saar 1991a, Salmon 1693, Schultes si Hofmann 1980b, Thorndike 1923-58, Wasson 1968, Weil si Das 1994.