Obiceiul de a mesteca amestecul facut din nuca de betel pentru calitatile sale stimulatoare se intalneste la peste un sfert din populatia lumii, ceea ce face ca betelul sa fie una dintre cele mai populare substante psihoactive. Betelul este consumat pe o arie cuprinsa intre Africa de Est si Polinezia. Desi, de obicei, se foloseste expresia "a mesteca betel", ea nu este prea corecta, intrucat "nuca" folosita este, de fapt, samanta palmierului areca (Areca catechu), amestecata cu suc de chitra si apoi infasurata intr-o frunza de betel (Piper betel). Nici nu este mestecat cu adevarat, ci asezat intre obraz si limba si lasat acolo, uneori chiar peste noapte! Principalul ingredient psihoactiv este arecaidina, care are efecte stimulatoare asemanatoare cu ale nicotinei (uneori este "mestecata" impreuna cu tutunul). Se considera ca obiceiul isi are originea in Asia de sud-est si exista do arheologice care sustin aceasta idee. in asezarea Spirit Cave din Thailanda s-au gasit resturi pale-obotanice de Piper si Areca; fiind gasite in acelasi loc, ele constituie o dovada circumstantiala a practicii mestecam betelului in perioada preistorica. Cum aceste resturi au intre 9 000 si 7 500 de ani vechime, rezulta ca betelul este una dintre primele substante psihoactive cunoscute care au fost folosite in lume.
Mestecarea betelului era - si este si acum - un obicei ce face parte integranta din ata sociala a multor societati din sudul si sud-estul Asiei. Avea un rol major in eticheta curtilor regale si in regulile sociale nescrise ale diplomatiei indiene. Spre deosebire de amestecurile din betel mai simple din Melanezia (care cuprind doar cele trei substante esentiale - semintele de areca, frunzele de Piper betel si pasta de chitra) si alte regiuni, indienilor le placea sa adauge in preparatele din betel numeroase substante aromate si coloranti. Combinatia acestor ingrediente suplimentare este cea care constituie contributia gustativa si estetica unica a culturii indiene la universul mestecarii betelului. Gama bogata de ustensile implicate in prepararea amestecurilor de betel cuprinde recipiente pentru fiecare ingredient - mojare, diverse vase, scuipatori si cutite pentru
fructele de areca. Obiectele din acest ultim grup sunt cunoscute drept cutite pentru betel si, dintre toate aceste obiecte asociate cu cultul betelului, ele sunt cele mai ornamentate. Un cutit pentru betel este un instrument cu o singura lama articulata, conceput doar pentru a taia fructul de areca. in afara sferei de influenta a Indiei, aceasta
sarcina era indeplinita cu un cutit obisnuit. Importanta acestor forme distinctive de cultura materiala este descrisa de Henry Brownrigg, expert si colectionar bine cunoscut: "Cutitele pot [] fi vazute ca un fel de microcosmos al prelucrarii metalelor in Asia, unde mestesugarii unei duzini de culturi diferite produc articole ce sunt asemanatoare ca functie si forma generala, dar extrem de diferite ca model si mestesugire. Diversitatea este cea care confera cutitelor aceasta fascinatie aparte". Multe dintre aceste modele regionale folosesc la maximum posibilitatile simbolice furnizate de alcatuirea din doua parti a cutitului, proiectan-du-le asa incat sa simuleze acte erotice atunci cand cele doua parti se imbina pentru a taia nuca.In Noua Guinee si alte parti ale Melaneziei, mestecarea betelului este un obicei urmat cu tot atat de multa aditate ca si in India, in sud-estul continental al Asiei si in Indonezia. in Melanezia, mestecarea betelului e asemanatoare cu consumul occidental de
ceai si cafea, in sensul ca este o parte integranta si neformala a rutinei zilnice (desi nu lipsesc utilizarile rituale). La fel ca in India si in alte parti, betelul a constituit inspiratia pentru unele forme minore de arta, iar in Melanezia exista numeroase spatule ornamentate pentru chitre, recipiente pentru chitre si alte obiecte ce fac parte din trusa pentru mestecarea betelului. Betelul nu se gasea intotdeauna, asa ca uneori erau folosite alte te in locul lui; de exemplu, populatia kukukuku din sud-estul Noii Guinee centrale il inlocuia cu Lactuta indica.
Surse: Beran 1988, Blackwood 1940, Brownrigg 1991, Burton-Bradley 1972.